Mulţumesc!

N-am mai scris de mult pe blog. Am şi uitat de când nu mi-am mai făcut timp pentru aşa ceva. Spre ruşinea mea, nici la romanul cel nou nu am reuşit să scriu măcar un cuvânt în plus. Şi asta nu din cauza faptului că aş fi fost bolnav, lipsit de inspiraţie ori fără chef. Pur şi simplu ziarul online: www.argument-cs.ro, pe care l-am lansat pe 15 aprilie, mă stoarce de toate energiile. N-aş fi bănuit vreodată că te poate captiva într-aşa hal un ziar publicat pe internet. Până la apariţia lui, am fost adeptul ziarului-ziar, tipărit pe plăci, cu mirosul ăla extraordinar de plumb şi tuş, pe care îl urmăreşti fascinant cum se plimbă de-a lungul rotativei din tipografie, ca apoi să se rupă în opt, doisprezece sau şaisprezece pagini. Ei, bine, forma electronică a ziarului este cu totul altceva. Dacă la ziarul tipărit pe hârtie, de la Letea Bacău, aşteptam o zi şi o noapte pentru ca informaţia sau articolul meu să ajungă la cititori, la online lucrurile se schimbă total. Timpul se comprimă uimitor şi este nevoie doar de un click pentru ca totul să prindă viaţă. Informaţia e receptată în timp real, ceea nu face decât să desfiinţeze barierele existente până acum între ziarist şi cititor. Dacă mă întrebaţi ce am câştigat în aceste două luni şi jumătate, răspunsul este unul singur: pariul pe care l-am făcut cu colegii când am pornit la drum. Cel mai optimist dintre ei spunea că, după o lună de activitate, nu vom avea mai mult de o sută de vizite pe zi. Mi-a fost ciudă să aud asta. Era ca şi cum ne-am fi apucat de un lucru, doar să ne aflăm în treabă. Deşi nu ştiam cu ce se mănâncă o astfel de presă online şi în condiţiile în care nu ne permiteam prea multă publicitate, eu am prognozat numai puţin de 500 de vizite pe zi. Toţi ceilalţi au râs. După o lună şi jumătate, am reuşit să atragem 500 de vizite, iar după alte două săptămâni, trecusem pragul de 600. În seara asta este posibil să avem în jur 650 de vizite. Ce vreau să spun prin asta? Deşi sunt proaspăt pensionar, de două luni, mă simt încă în stare să merg mai departe. Să nu-mi dezamăgesc cititorii mei dragi, datorită cărora mi-am făcut atâţia duşmani printre politicienii acestui judeţ. Dar nu-mi pare rău. Fără încrederea lor, pe care ne-o arată la tot pasul, acest ziar nu ar supravieţui. De aceea, le mulţumesc la modul cel mai frumos cu putinţă.

Un preşedinte glumeţ

Doamnelor şi domnilor. Asistăm în aceste zile la cea mai penibilă reprezentare post-decembristă în pusă în scenă de Poppey Marinarul şi piticul din Răchiţele, ajuns fără voia lui prim-ministru al acestei ţări. Băselu controlează tot ce mişcă şi se clatină sub vântul patriei noastre capitaliste. Şi pentru că îl doare la banană de bârfele din cancelariile occidentale, s-a decis să-i ia locul lui Boc. Aici are dreptate, decât un prim-ministru handicapat, mai bine un preşedinte care sfidează constituţia, bunul simţ şi alte chestii ce ţin de obraz. Ce dracu, doar trăim în România, în timpul celei mai tembele guvernări din ultimii două mii de ani. Când l-am văzut pe Băsescu anunţând că îşi va dona salariul până la sfârşitul anului şi ne-a cerut să fim solidari cu măsurile impuse de FMI, m-am căcat pe mine de râs. Păi, bine mă, domnule preşedinte, nu ţi-e de ajuns că îi iei lui tată-meu 15 procente din pensia aia, şi aşa amărâtă, alte 25 din salariul prietenului meu Cipri, că îi blochezi nevestei ieşirea la pensie anticipată, că impozitezi până şi tichetele de masă? Nu ţi-e de ajuns, văd că nu esti mulţumit doar cu atât. Vrei neaparat să fim solidari cu măsurile acestor idioţi care au ajuns să ne conducă. Cum poţi, domnule preşedinte să ne ceri aşa ceva. Nu ai vrea cumva să-ţi trimitem la Cotroceni telegrame în care să ne exprimăm neţărmurita dragoste pentru matale şi nătărăii de miniştri care au băgat ţara în căcat? O facem şi pe asta, dacă îţi face plăcere, dar la ce ţi-ar folosi? La memoriile pe care le vei scrie la bătrâneţe? Cine dracu o să le mai citească? Cine crezi că o vrea să-şi mai amintească de această guvernare falimentară? La asta nu te-ai gândit? Păcat, dar nu-i timpul pierdut, să o faci. Măcar aşa, de amorul artei.

Ţăranul - SRL

Cel mai tembel guvern din istoria ultimilor douăzeci de ani aruncă în cârca ţăranului, pardon, a fermierului român, o imensă idioţenie, cât Casa Poporului şi Pentagonul la un loc. De acum, omul de la coada vacii va trebui să poarte în buzunarul jiletcii, pe lângă telefonul mobil - semnul lui de prosperitate capitalistă -, şi casa de marcaj, dacă vrea să-şi vândă crăstăveţii, părădaisele şi murăturile la piaţă. Iar noi, orăşenii, să-i cerem bonul fiscal şi să-l întrebăm dacă e înregistrat la Registrul Comerţului, dacă şi-a depus bilanţul contabil, dacă şi-a plătit forfetarul. Gata cu boieria! Ce credea dumnealui, c-o să-i meargă toată viaţa să fenteze statul şi să se îmbogăţească pe seama amărâţilor de Boc, Videanu, Berceanu, Vlădescu, Udrea, Şeitan şi care o mai fi în guvernul ăsta de trei parale? Vrea să se alinieze la normele şi disciplina europeană, e bine, dacă nu, lasă că se găseşte ac şi de cojocul lui. Ce dacă nu mai vine cu pătrunjelul şi morcovul la piaţă? Turcii ce fac? Că abia aşteaptă să le luăm roşiile, la fel de tari ca nucile, merele cât mingea de handbal şi castraveţii umflaţi cu seringa. Ei se pun cu portocaliii lu' Băsescu? Te pomeneşti că s-a umflat fasolea în maţe şi noi nu ştiam. Ei, drăcia dracului.
Dincolo de hazul de necaz pe care îl mai facem câteodată, rămâi consternat şi cu gust amar când vezi unde îi duce capul pe aceşti guvernanţi. După ce au reuşit să distrugă satul tradiţional românesc, acum vin şi îi dau în cap ţăranului, să-l umilească într-un hal fără de hal. Îmi amintesc că, acum vreo trei ani, ministrul Vlădescu mărturisea, senin, că nici nu ştia să pornească un computer, darămite să-l folosească. Şi, atunci, ăştia îi cer amărâtului de ţăran să meargă la piaţă cu casa de marcaj şi să elibereze bon fiscal pentru două rădăcini de pătrunjel şi câţiva morcovi? Păi, dacă nu le ruşine să facă aşa ceva, măcar să se gândească că-i bate Dumnezeu.

Ce glumă. Dascălii în grevă

De luni de zile îi tot aud pe dascăli cum se văicăresc. De salarii, de teama disponibilizărilor, de scoaterea titularizării, de noua lege a învăţământului. Şi câte înjurături or fi scăpat printre dinţi la adresa acestui ministru-marţian, pe numele lui Daniel Funeriu, cel care a reuşit să ne zăpăcească pe toţi cu tâmpenile lui. I-am înţeles de fiecare dată şi mereu am fost solidar cu ei, indiferent de cine se afla la guvernare. Nu e uşor să fi dascăl în ziua de azi, la câtă democraţie şi libertate zburdă pe coridoarele şi în curtea şcolii româneşti. Tocmai de asta, aşteptam să-i văd la grevă în proporţie de 99,99 la sută. Să-şi strige nemulţumirile şi să-şi susţină drepturile. Sincer, am crezut că vor da dovadă de solidaritate în faţa acestor guvernanţi perfizi, incompetenţi şi rupţi de realitate. Când încolo, cei mai mulţi au băgat coada între picioare şi au stat cuminţi la catedră. De teamă şi din laşitate. Un comportament tipic românesc care ne aminteşte de zicala: „Capul plecat, sabia nu-l taie“. Acum nu mai e vorba de sabie, ci de pixul lui Boc, Funeriu, Vlădescu şi Şeitan care au un motiv în plus să spună că majoritatea profesorilor sunt de acord cu hotărârile luate împotriva lor.
Dacă aşa stau lucrurile, de acum înainte dascălii nu mai voie să se vaite pe la toate colţurile. Îşi merită soarta. Au avut ocazia să dovedească că sunt capabili să-şi apere drepturile, însă n-au ştiut sau nu au vrut să profite de un astfel de moment.

Prietenul şi prietenii

George Herbert, care a trăit pe la mijlocul secolului al XVII-lea, avea o vorbă pe care o tot spunea la sindrofiile la care era invitat: „Când un prieten te roagă, nu există mâine“. Deşteaptă şi corectă reflecţie. Bănuiesc, sau cel puţin aşa aş vrea să cred, că spiritul ei a rezistat până în zilele noastre. Nu neaparat la români care, îşi schimbă prietenii în funcţie de interesul de moment. Spre exemplu, apare un altul, bengos, cu bani, generos şi galant, iar tu, obsedat de condiţia socială, de haina pe care o porţi, de restaurantul în care intri, îl faci imediat prieten, profitând de relaţiile şi de portofelul ticsit ori de şarmul lui. După ce îţi satisfaci pohtele şi îţi atingi scopul, te reorientezi spre un altul la care, întotdeauna, vei găsi ceva ce nu aveau prietenii de dinainte. Şi tot aşa, o viaţă întreagă, fără remuşcări de conştiinţă, convins că ai procedat cât se poate de corect. Mizezi şi pe faptul că mai sunt oameni de bun simţ care nu vor îndrăzni niciodată să te facă să roşeşti în faţa lor.
Într-o bună zi, vei mai dori să găseşti un prieten ca cel din maxima lui George Herbert, însă vei constata că ai rămas singur, uitat de toţi aceia care te-au înconjurat cu simplitatea lor şi care veneau la tine în momentele în care toţi ceilalţi plecau...

Duduia ANI s-a lins pe bot

V-am spus că trăim într-o ţară de căcat? Nu v-am spus? A, ştiaţi şi voi lucrul ăsta şi nu mai e nevoie să-l repet? Bine, dar de păţania duduii ANI pe care nişte judecători de la Curte au găsit-o neconstituţională prin părţile esenţiale, ce ziceţi? Vă bucuraţi când auziţi că a prins-o cu fofârlica taman pe cea ce se credea cea mai integră duduie din România. Normal. Nesimţita dracului îşi luase nasul la purtare şi începuse să se bage ca musca în laptele unor mahări de pe la noi. Păi, până când îşi face cineva de cap în ţara asta portocalie? Ei, drăcia dracului. Unde ne credem? În Germania, în Suedia sau Danemarca? Bine i-au făcut. Să fie învăţătură de minte pentru orice doamnă sau domnişoară instituţie a statului de drept din România care se întind mai mult decât le e plapuma. De azi, şi până la noi ordine, mademoiselle s-a lins pe bot. Gata cu trimiterile în judecată a iliciţilor şi a confiscării averilor acestor îmbuibaţi mioritici. De amu înainte, ANI a noastră va avea grijă doar să-i monitorizeze pe uitucii ce nu-şi depun la timp declaraţiile de avere şi de interese şi nimic mai mult. Că dacă nu se potoleşte nici aşa, o pun capră, ăştia de la Curtea Constituţională, şi o trag de tot pe dreapta. Că de aia trăim într-o ţară în care căcatul se mănâncă cu polonicul de la popota regimentului.

Gala umorului politic românesc

De mai bine de un an, suntem martorii celei mai jalnice guvernări postdecembriste. Dacă televiziunile s-ar gândi vreodată să organizeze „Gala umorului politic românesc“, cu siguranţă că Birlic, Tomazian, Nea Mărin, Arşinel şi Stela, Nae Lăzărescu şi Vasile Murariu ar părea nişte nişte pârliţi de amatori pe lângă aceşti monştrii ai umorului negru. Am ţine-o tot într-o veselie şi am uita de ratele neplătite, de restanţele la încălzire ori de gustul salamului plin de zgârciuri. Până şi viaţa ni s-ar schimba în bine şi, de bucurie, ne-am pune să scriem versuri care să ne deschidă calea marilor „succesuri“.
Păi, cum să nu râdem, chiar şi cu burta goală, de idioţeniile spuse şi făcute de aceşti miniştri portocalii ai Cabinetului condus de piticotul de Boc? Uitaţi-vă la dom' Funeriu, cu ce faţă de marţian şi gândire filozofică apare el în faţa profesorilor şi elevilor să le explice teoria chibritului aplicată în noua lege a învăţământului. Jur pe roşu, cum ar spune un bun amic, dacă omul ăsta nu a luat lecţii de actorie de la marele Băselu în materie de discurs politic. Din cap până în picioare, e tot o grimasă, de parcă ar fi mereu constipat. Dureros este că, din constipaţia lui ies nişte idei de te doare dibla, nu alta: adio titularizare, profesorii vor fi angajaţi după bunul plac al directorilor, primarilor şi comitetului de părinţi şi elevi, gimnaziul se întinde până în clasa a IX-a, bacul se va da în pauza mare ş.a.m.d. , până se va alege praful de şcoala Domnului Trandafir.
Sau, priviţi-i pe Vlădescu şi Şeitan, şi nu veţi înţelege o iotă din ce ne-au tot spus până acum în legătură cu legea pensilor. În afară de faptul că am râs şi am făcut băşcălie de ei zi de zi, nu am reuşit să pricepem nimic din gargara cu pensiile nesimţite ori cu salariile bugetarilor care, ba creşteau, dimineaţa pe la 10, ba scădeau, două ore mai târziu, pentru ca seara să apară Little Boc la televizor ca să-i urecheze. Amintiţi-vă cât am râs când au propus ca alocaţiile copiilor să se acorde în funcţie de câştigurile părinţilor şi era cât pe aci să facem pe noi la sugestia a nu ştiu cărui ministru, ca amenzile aplicate şoferilor să difere în funcţie de leafa pe care o au.
Mai nou, neaoşul ministru Cseke Attila ameninţă bolnavii cu controale la domiciliu. Pe cine nu-l găseşte acasă echipa de activişti trimisă în inspecţie, îl arde la buzunare. Propunerea nu specifică clar ce se întâmplă cu bolnavul pe care îl află stând pe budă şi nu înfofolit în pat. Normal ar fi să nu-i plătească concediul medical. Că, dacă îi vine să se ducă la closet, să-i pună sub el plosca sau oliţa. Un bolnav constincios şi conştient de importanţa şi gravitatea legii ce stă să se fete, aşa ar trebui să facă.
Deci, nu am dreptate cu „Gala umorului politic românesc“? De ce să-i schimbăm şi să-i rotim ca pe vremea comuniştilor? Vorba lu' Nea Mărin: Bă, unde mai găsim alţii mai buni? Să-i lăsăm acolo unde sunt şi să râdem în continuare de ei. Că sunt mişto, haioşi şi glumeţi. Zău, aşa.

Lecţia poloneză

Dispariţia tragică a preşedintelui Lech Kaczynski, a soţiei sale şi a altor 84 de personalităţi din elita de la Varşovia nu reprezintă doar un moment trist şi dureros din istoria Poloniei. Catastrofa aviatică de la Smolensk a căpătat dimensiunile unei lecţii de viaţă pe care poporul polonez o predă Europei şi lumii întregi. Un popor care i-a urât pe nemţi, dar nici nu i-a dorit pe sovietici. Şi de la unii, şi de la alţii, au venit marile drame de-a lungul istoriei şi, cu toate acestea, a supravieţuit vremurilor, demn şi neînfricat. Poate doar sârbii mai suportă o astfel de comparaţie. La polonezi, zicala româească cu „Capul plecat, sabia nu-l taie“, nu funcţionează. Chiar dacă a avut destui contestatari în ţara sa, Kaczynski nu s-a căciulit în faţa marilor puteri. În astfel de momente cruciale pentru viitorul unei naţii, polonezii au făcut front comun, împărtăşind împreună durerea. Au uitat şi de disputele doctrinare şi de neîmplinirile Kaczynski. Cu toţii şi-au aşteptat preşedintele, au îngenuncheat, au aprins lumânări şi s-au rugat pentru sufletul lui şi a celorlalte personalităţi dispărute. Mă întreb, cum ar fi reacţionat românii în faţa unei astfel de drame? Ar fi urmat exemplul polonezilor sau s-ar fi împărţit în două: în cei ce l-au votat pe preşedinte, şi în ce-i ce au fost alături de Geoană? Un răspuns ce nu pare greu de dat, dacă e să ne gândim la felul cum, de-a lungul istoriei, ne-am respectat conducătorii şi momentele tragice ori de glorie ale poporului român. De exemplu, despre Unirea Principatelor Române, Răscoala din 1907, Mărăşesti sau Ip, se vorbeşte tot mai puţin. Antonescu e scos criminal de război, Ceauşescu a fost dictator, Iliescu, comunist şi vinovat pentru morţii din decembrie '89, Constantinescu rămâne în istorie cu porecla de „Ţapul“ şi preşedintele ce s-a recunoscut învins de securişti. Urmează la rând Băsescu, terminatorul flotei comerciale. Ăştia suntem noi, românii. Clevetitori şi intoleranţi. Nu uniţi, ci mereu dezbinaţi. Dar, cu capul plecat la Înalta Curte, la Moscova, la Washington. Dacă şi din Burkina Faso ne-ar fi venit ceva de ros, cu siguranţă că şi acolo ne-am fi dus să ne închinăm marelui şef de trib. Marea durere a polonezilor poate fi o lecţie pentru noi toţi. Măcar atât, dacă Dumnezeu nu ne-a dat un preşedinte de talia lui Lech Kaczynski.

Cu scârbă despre Voicu

Cătălin Voicu a fost arestat. Pentru cel puţin 30 de zile, senatorul va sta în spatele gratiilor. Asta, în cazul în care nu i se va accepta recursul de vineri. Sincer să fiu, chiar dacă ne aflăm în Săptămâna Mare, nu mă aşteptam la o asemenea minune din partea justiţiei române. După ce s-a tot căcăit de-a lungul timpului, justiţia pare să fi fost oarbă de data asta. N-a ţinut seama de gradele de pe umeri şi nici de statutul său de parlamentar. L-a trimis acolo unde îi este locul. În arestul poliţiei, alături şuţi, proxeneţi şi borfaşii de rând. Chiar dacă prezumţia de nevinovăţie funcţionează şi în acest caz şi a avut de o campanie mediatică mai mult decât suspectă, Cătălin Voicu rămâne un gunoi. Unul din multele gunoaie ce s-au ridicat în ultimii 20 de ani din mocirla politicii dâmboviţene. Un politician de doi bani care a ajuns în Parlamentul României nu pentru că ar fi fost deştept, ci pentru că aşa au considerat stăpânii lui, mereu dispuşi să încurajeze reţelele de tip mafiot. La câte pretenţii şi vise de prea mărire a avut în urmă cu un an, mă aşteptam să rămână bărbat până la capăt, să lase justiţia să-şi facă treaba. Dar n-a dat dovadă de aşa ceva, dovedindu-ne cât de mărunt îi este caracterul. În încercarea disperată de a scăpa de răcoarea arestului, a invocat copiii sai mici şi părinţii bătrâni. Din acest motiv, mi-e scârbă să mai scriu despre acest individ impostor.

Cine nu-i cu noi e împotriva noastră!

De douăzeci de ani trăim într-o permanentă confuzie. Începând cu dosarele revoluţiei şi terminând cu legile educaţiei, salarizării unice şi ale pensiei. Nimic concret, nimic palpabil. Totul e păcăleală cu efect de algocalmin. Adevărul e rostit cu jumătate de gură, în timp ce minciuna răzbate din fiecare frază de cei ce conjugă verbul „a conduce“ la trecut, prezent şi viitor. Între cei care au fost şi sunt la Putere, nu există nici o diferenţă. Şi unii, şi alţii s-au dovedit vânzători de iluzii împachetate în staniol roşu, galben şi portocaliu. Şi unii, şi alţii s-au arătat mai degrabă preocupaţi să distrugă, decât să pună ceva în loc. Trufaşi, sfidători, ipocriţi şi lipsiţi de scrupule, indiferent de doctrina cu care au defilat până acum. Cu toţii au avut, au şi vor avea un singur interes: cel al bunăstării personale. Pentru asta se cumpără voturile şi se împart pomenile electorale. Cu nesimţire şi cu rânjetul pe feţele politicieni născuţi, din nimic, peste noapte.
Iar noi continuăm să le fim părtaşi. Zi de zi, ceas de ceas. Ne bucurăm pentru câţiva creiţari aruncaţi din patru în patru ani şi le suportăm inepţiile debitate seara la televizor. Ne consolăm cu gândul că nici ăia de dinainte n-au fost mai buni, în timp ce actualii se organizează după principiile de clan mafiot. „Cine nu-i cu noi e împotriva noastră“, sub această deviză se fac angajările în administraţia locală, se împarte bugetul judeţului şi se aranjează licitaţiile publice.
În fiecare dimineaţă ne trezim cu greaţa în gât, dar nu ne pasă. Ne-am obişnuit cu ea, la fel cum ne obişnuisem cu tacâmurile şi adidaşii lui Ceauşescu. Şi ne încăpăţânăm să ne ducem existenţa în această hazna urât mirositoare. De ce? Numai generaţia de mâine poate spune lucrul ăsta.

Mile, for ever

Îţi mai aminteşti cum ne-am cunoscut? Era într-o zi geroasă din decembrie 1994. La Reşiţa, în cabinetul prefectului de atunci, Traian Zamfir. Da, prefectul acela care predase cândva Socialism Ştiinţific iar atunci, de câte ori suna telefonul, sărea de pe scaun şi lua poziţia de drepţi, crezând, de fiecare dată, că la celălalt capăt al firului se afla tătuca Iliescu. Tu lucrai la "Timişoara", eu la "Timpul". Eu aveam vreo 36 de ani, tu, nici 20. Amândoi eram la primele experienţe jurnalistice de mare amploare. În Piaţa Prefecturii erau adunaţi 10.000 de oameni care cereau să vină nea Nicu Văcăroiu să liniştească spiritele încinse.
Şi, pentru că, de obicei, nouă jurnaliştilor ne e dat să ne întâlnim doar în momente fierbinţi, ne-am revăzut tot în Piaţa Prefecturii din Reşiţa, la cumpăna celor două milenii, sub ploaia de pietre şi ouă roşii aruncate de sindicaliştii lui Muhu. Îţi aminteşti cum îmi spuneai? "Dacă tot dau cu ouă, să arunce şi cu pâine şi carne de miel, să ştim o treabă". Nu mai lucrai la ziar, aveai deja un nume în televiziune şi, cu toate astea, erai neschimbat. Nu aveai nimic din aerul de vedetă pe care o ţară întreagă o vede seară de seară la televizor.
Apoi, ne-am întâlnit în noaptea cutremurului de la Moldova Nouă. Într-o sâmbătă, pe la unu noaptea, te-am sunat să te anunţ de cutremur. Erai în drum spre Caransebeş şi te-ai grăbit să ajungi la Reşiţa să mă iei şi să ajungem cât mai repede în Clisură. Hârbul de Cielo primit de la Antena 1 ne-a lăsat cu degetul în gură la ieşire din Pojejena. Îţi aminteşti? Noroc cu prietenul nostru Eugen Băleanu, care ne-a recuperat de pe marginea drumului.
Câţiva ani, nu ne-am mai văzut, ci doar ne-am vorbit la telefon. N-am avut şansa ta şi a lui Mario Balint de a fi la Bagdad, Kandahar, Belgrad ori Pristina. Eram fericit ştiindu-vă pe voi acolo, în prima linie a celor mai importante evenimente ale acestui început de secol.
Nu te mai ţin de vorbă. Nu pentru că nu mi-aş dori, ci pentru a nu-mi vedea lacrimile ce nu contenesc să-mi brăzdeze obrazul...

Să ne rugăm pentru Mile!

Prietenul şi colegul nostru Mile Cărpenişan se află într-un moment de răscruce. Bărbatul care a făcut istorie, ca reporter de război, pe fronturile de luptă din Irak, Afganistan, Serbia şi Kosovo se zbate între viaţă şi moarte pe un pat de spital. Un păcătos de furuncul i-a provocat o septicimie severă, iar de aici, blocajul renal şi o comă profundă. Viaţa lui depinde nu doar de priceperea medicilor, cât mai ales de felul în care organismul său va răspunde la tratamentul ce îi este administrat. Fiecare oră este preţioasă, fiecare zi câştigată reprezintă o speranţă în plus pentru Mile, familie şi noi toţi, prietenii lui care am ştiut să-i apreciem talentul, profesionalismul şi abnegaţia de jurnalist profesionist. Mâine este dumincă. Să mergem la biserică şi să ne rugăm pentru Mile. Să ne rugăm ca Dumnezeu să nu-l lase să-şi ia zborul de lângă noi pentru că, noi, de la oameni simpli şi până la prieteni şi famile, avem nevoie de el în continuare.

Pentru un pumn de creiţari...

N-am mai scris de mult pe blog. Unii au observat acest lucru, întrebându-mă dacă nu cumva din cauza sănătăţii s-a întâmplat aşa. Îi asigur pe cititorii fideli că nu acesta a fost motivul. N-am mai scris din pricina scârbei ce m-a cuprins - oare, pentru a câta oară? - în acest început fals de primăvară. Mi se puseseră pe suflet inepţiile piticotului Boc, aburelile miniştrilor portocalii, inconsecvenţa sindicaliştilor, agramările lui Becali, lăbărelile lui Ponta, prostia şi subcultura promovate de Măruţă, Mădălin Ionescu şi Dan Capatos, încât mi-era silă să mă apuc să-mi dau şi eu cu presupusul despre nu ştiu ce rahat cu care ne ornăm viaţa de zi cu zi. Şi, poate aş fi continuat să tac, dacă nu mi-ar fi ajuns la ureche o întâmplare bulversantă pentru orice om normal din lumea asta. Un popă din Bocşa a refuzat să îngroape un mort, pe motivul că familia nu a avut bani să-i plătească slujba. Omul în sutană nu s-a sinchisit să-i cânte prohodul că, vorba aia, nimic nu se face pe de-a fecea în România de asăzi. Din câte am auzit, mortul era ţigan din cartierul Marginea şi, pe deasupra, fusese şi orb. Pentru nişte amărâţi de creiţari, individul, că popă nu-mi mai vine să-i spun, nici că i-a păsat de canoanele bisericeşti. Ca să nu mai vorbim de durerea familiei amărâte. Până la urmă, primarul şi sindicaliştii din Poliţia judeţului au pus mână de la mână pentru simbria acestui mercenar al Domnului! Protopopul spune că e o invenţie, însă rudele mortului susţin altceva. Un altceva care ţine de nesimţirea unora ce au ajuns, întâmplător, să slujească în Sfântul Altar.

Academicianul epavelor

Trăim vremuri de căcat. Ca atare, nu trebuie să ne mirăm ce se întâmplă zi de zi în această ţară. Cum ar fi, de exemplu, intenţia unui parlamentar PDL de a introduce în Codul Penal pedepse pentru practicarea vrăjitoriei. Sau, a altuia, de a pune prostituatele să plătească impozit la stat pentru plăcerile oferite bărbaţilor. Ce contează că prostituţia nu e legiferată în România, important e să scoatem bani din orice. Pe la începutul anului, ministrul finanţelor avansa ideea ca indemnizaţia pentru copii sa se acorde în funcţie de veniturile părinţilor. Aşa, să-i învăţăm minte pe ai bogaţi care au de gând să mai facă copii şi să-i încurajăm pe ai săraci să umple casa de plozi. Deunăzi, Academia Română l-a făcut membru de onoare pe bădiuca Traian, în semn de respect pentru strădania lui de a le oferi un sediu nou. Bravo, că altfel nu poţi spune. După Leana lui Ceauşescu, Băselu este al doilea om ce a deţinut în stat o funcţie atât de înaltă, care ajunge ditamai academicianul. Asta, ca să mai zică Berlusconi, Sarkozy, Medvedev sau Obama că Băsescu e mai prejos decât ei la intelighenţă. După câte a făcut în ţara asta, Traian Băsescu merita cu totul altceva. În 1990, România flota maritimă comercială avea 300 de nave. Azi au mai rămas doar şase. Restul au ajuns epave şi fier vechi. Meritul indiscutabil este al academicianului de renume mondial, care a juns să conducă România, precum flota care astăzi nu mai e.

Politizarea halitorilor de căcat

De ani de zile se tot vorbeşte de alinierea directorilor şi şefilor instituţiilor statului la culoarea politică predominantă, rezultată după desfăşurarea alegerilor. De fiecare dată, guvernanţii au dezminţit această teorie, apelând la argumente ce n-au stat niciodată în picioare. Pe când se înfruptau din ciolanul Puterii, liberalii au inventat sintagma de funcţionar public, ceea ce, teoretic, îi conferea respectivei persoane o anumită siguranţă în păstrarea postului. Au plecat liberalii şi au venit pediştii şi pesediştii şi, odată cu ei, s-a schimbat şi regula jocului. Aşa s-a născocit chestia cu mobilitatea funcţionarilor publici, prin care prefecţii puteau fi schimbaţi peste noapte şi strămutaţi la dracu' în praznic. Dar comedia nu s-a oprit aici. Pediştii piticului Boc au intrat în istoria recentă, odată cu adoptarea legii prin care şefii deconcentratelor se numesc, exclusiv, pe criterii politice. Simplu ca vaca. Chestia asta trebuia făcută de mult, să ştie tot românul că, din patru în patru ani, prostul nostru schimbă prostul lor. Şi invers. De azi înainte, adio competenţă, adio calitate. Ai făţăul portocaliu, eşti nimerit să conduci ditamai instituţia a cărei activitate nici măcar nu şti cu ce se mănâncă. Dacă partidul ţi-o cere, te sacrifici pentru ţară şi popor. Cum e cazul lui Camacho, pe numele lui real, Marius Cârpan, care, din patron falimentar a ajuns ditamai directorul la Garda de Mediu din Reşiţa. Altfel spus, noua lege permite şefilor de deconcentrate să adopte aceeaşi politică de numire şi angajare pe baza carnetului de partid. Când vom intra într-o astfel de instituţie, vom şti că, de la portar şi până la director, toţi au aceeaşi culoare politică. Până şi femeia de serviciu ori vidanjorul de la Salubritate vor avea aceeaşi soartă. Pentru halitorii de căcat din ziua de azi, nici că se putea o lege mai bună. Iar acest lucru se datorează politrucilor portocalii şi honvezilor lui Marko Bela. Datorită lor, viitor de aur România are!

Cine mi-s eu, futu-mă în cur!

De patru ani organizez în Reşiţa Târgul de Nunţi "Lior". Ideea de la care am pornit cu asociata mea, Corina Sonea, părea generoasă: tinerii cu perspectiva nunţii în faţă să nu mai bată drumul până la Timişoara în căutarea firmelor specializate în organizarea evenimentelor de acest fel. De fiecare dată, am încercat să satisfacem cele mai pretenţioase gusturi. În parte am reuşit, deşi Reşiţa nu dispune de spaţii corespunzătoare pentru manifestări de acest fel. Spun în parte, deoarece am avut sentimentul că snobii ai acestui oraş proletcultist, ajunşi peste noapte capitalişti sadea, n-au prea dat importanţă unor astfel de evenimente ce aduc culoare şi lumină într-un oraş tern, trist şi confuz. Vezi Doamne, cum să se amestece ei cu pulimea de la poale de Semenic? De la înălţimea funcţiilor e greu să te cobori la nivelul unor pălmaşi. Sau, "Cine mi-s eu, futu-mă în cur!", după cum sună un slogan ce a făcut carieră în acest colţ de ţară. E o chestie tipică pentru spaţiul Banatului de Munte, unde făloşenia şi aroganţa merg mână în mână, iar consecinţele unei astfel de mentalităţi se văd. Caraş-Severin a ajuns ruda săracă a Banatului istoric. Reşiţa seamănă tot mai mult cu o comună cu tramvai, în timp ce celelalte aşezări urbane, cu excepţia Caransebeşului, există doar cu numele. Cândva un judeţ puternic industrializat, Caraş-Severin a ajuns astăzi să conteze doar în cântările lui Dumitru Chepeţean şi Achim Nica "Gugulan cu car cu mere" şi "La Obreja într-o grădină". Datorită aroganţei, ignoranţei şi incompetenţei diriguitorilor acestui judeţ, Băile Herculane seamănă tot mai mult cu o ruină, Semenicul este staţiunea fără turişti, Clisura Dunării moare încet, dar sigur. Şi exemplele pot continua. Cei care n-au ochi să vadă cum se duce dracului tot ce a avut bun Caraş-Severinul n-au cum să-şi facă timp să treacă pragul unui târg de nunţi, chiar dacă nici o altă breaslă din acest judeţ nu organizează un astfel de eveniment.

Ura! Suntem salvaţi, a dat urzica!

Astăzi am citit o însemnare pe http://mariobalint.blogspot.com, scrisă de prietenul şi ziaristul cu acelaşi nume. Vă recomand cu căldură să faceţi şi voi acelaşi lucru. Apoi zic: Dacă Mario Balint vede judeţul la modul acesta tocmai de la Chişinău, încep să cred că viitorul luminos al Caraş-Severinului s-a dus pe torogoata lui Luca Novac, şi de la nimic bun să nu ne mai aşteptăm de acum încolo. Măi prietene de peste Prut, Ceacea Victor încearcă pe această cale să te pună la curent cu noutăţile din spaţiul Banatului de Munte. Unu: Delegaţia participantă la Congresul PSD s-a întors acasă. Voioasă şi vioaie. Au purces la drum cu indicaţia de a-l susţine pe Geoană şi au sfârşit să-l aleagă pe Ponta. Şi de data aceasta, trădătorii au avut obrazul gros. Doi: Prin târg se zvoneşte că liderul pesedist, Neluţu Mocioalcă a avut o întâlnire tete a tete cu independentul-liberal Ion Tabugan. Eu nu cred. Nu cred că era nevoie. Neluţu e prieten bun cu Gabi Oprea şi, deci, are de pe acum un loc asigurat în noul partid, în cazul în care va fi mătrăşit de la cârma organizaţiei judeţene subordonată lui Sorin Frunzăverde. Trei: PDL l-a numit la conducerea CET Energoterm pe Bebe Marinescu. Da, Bebe, care nu până de mult cânta pe la nunţi şi botezuri împreună cu fraţii săi. Bebe impresarul de fotbalişti şi antrenori, deşi el n-a dat în viaţa lui cu piciorul în polmă. Bebe ăsta, dacă îţi aminteşti dragă Mario, a manageriat şi firmele de transport ale lui Paul Petrica şi Dorinel Munteanu, de s-a ales praful de ele. Patru: Consilierii locali din Băile Herculane, pedelişti în majoritatea lor, au hotărât să le retragă lui Iosif Armaş şi Dan Aghaton titlurile de "Cetăţean de Onoare" primite în guvernarea PSD. Cei doi "foşti" rămân fără locurile de veci mult visate pe Valea Cernei. Cinci: drumurile Reşiţei arată mai rău decât cele sârbeşti din timpul bombardamentelor americane, în timp cele judeţene au luat chipul şi asemănare lui Ianăşi Roşeţ, mai marele dregător al Patrimoniului CJ. Şase: Adi Chibuţiu susţine că e posibil să renunţe la UCM Reşiţa, dacă acţionarii nu scot urgent din buzunare vreo zece milioane de euro. Dacă se va întâmpla asta, înseamnă că oraşul se va procopsi cu încă 3300 de şomeri. Şi, după atâtea veşti proaste, iată şi o ştire îmbucurătoare: Au ieşit urzicile pe coastă. Se anunţă o producţie record în anul ăsta. Stau ţiganii înşiraţi pe trotuare, ca rândunicile pe sârmă. De aia zic, frate Mario: Întoarce-te de grabă acasă. Mâine-poimâine dă şi dragveiul şi intrăm în normalitate. Ura, suntem salvaţi!

Touareg, Touareg cum de-ai luat focul?

Duminică seara, autoturismul de teren al Consiliului Judeţean Caraş-Severin a luat foc. Aşa, din senin. Până la rezultatul oficial al anchetei, fiecare îşi dă cu părerea despre posibilele cauze ale incidentului. Unii cred că incendiul s-a datorat unui scurt circuit la instalaţia electrică. Rahat. La o maşină cum e Touareg-ul, care nici măcar nu se afla în trafic, ci într-o parcare situată pe o strada din Reşiţa, este greu de crezut, dacă nu imposibil, să apară o asemenea defecţiune majoră. Alţii cred că focul a fost pus intenţionat. De ce ar fi aşa? Ce interes ar avea cineva să-i facă rău preşedintelui CJ Caraş-Severin? Oare nu Sorin Frunzăverde este cel mai iubit fiu al acestui judeţ? Nu datorită lui avem cele mai multe şi măreţe investiţii din ultimii douăzeci de ani? Nu pentru el oamenii se calcă în picioare - aşa cum scria cândva un coleg de-al meu - să-l vadă şi să-l atingă? Oare nu Sorin Frunzăverde este omul care îi ajută pe cei nevoiaşi, angajându-i la Consiliul Judeţean Caraş-Severin? Şi atunci, de ce să-i fi incendiat cineva maşina? La drept vorbind, bârfele astea nu mă interesează. Altceva mi se pare emblematic pentru ce-i ce conduc unul dintre cele mai sărace judeţe din ţară. Faptul că, maşinile de serviciu sunt folosite în scop personal zi şi noapte. În loc ca acestea să fie lăsate în faţa instituţiei, sunt parcate la domiciliul directorilor, vicepreşedinţilor şi şefilor din marea familie a CJ Caraş-Severin. Unii fac naveta cu ele, la Caransebeş sau Oţelu Roşu, fără ca Sorin Frunzăverde să vadă acest lucru. Până şi prefectul Octavian Ţunea îşi parchează maşina la bloc. Aşa s-a întâmplat şi cu Touareg-ul preşedintelui Frunzăverde. A fost parcată pe Strada Ţarcului, acolo unde locuieşte şoferul său. Nu ştiu cine va plăti oalele sparte, dar sunt convins că asemenea apucături de ciocoi noi vor continua.

Ştefi-paznic la urne

Pentru Nicolae Ştefănescu, secretarul PSD Caraş-Severin, ziua de sâmbătă, 20 februarie 201o, a reprezentat apogeul carierei sale politice. Prin voinţa delegaţiilor prezenţi la congres, Ştefi a stat santinelă la urna cu buletinele de vot. Cine era ca el! Părea un curcan ce se înfoia în pene, ori de câte ori simţea lumina reflectoarelor. Şi avea şi motive. Toată seara şi până noaptea târziu, a fost în prim-planul televiziunilor naţionale. Pe lângă atâtea VIP-uri ce s-au perindat prin faţa camerelor de luat vederi, Ştefi poza, parcă, în Brad Pitt al politichiei pesediste. Ori de câte ori se întorcea unul de la cabina de vot, el era în prim plan. Băţos şi plin de importanţă, deşi statura nu-l ajută să sară în ochi de fiecare dată. La un moment dat, a schimbat câteva replici şi a dat mâna cu Marian Vanghelie. Excelenţa Sa Marian Vanghelie, cum ar zice Ştefi al nostru. Cu siguranţă, acel moment, îi va rămâne întipărit în minte toată viaţa. Cred şi eu, nu oricine are privilegiul de a sta umăr lângă umăr cu "intelectualul" din PSD.

PSD - partid fără viitor

La ora la care scriu această însemnare, congresul PSD e în plină desfăşurare. Altfel spus, nu ştiu numele viitorului preşedinte. După spectacolul grotesc din timpul zilei, nici că mă mai interesează dacă va câştiga Geoană sau Ponta. Şi nici dacă Mocioalcă a mers la două capete, aşa cum se aude, promiţând, iniţial, sprijinul Prostănacului ca apoi, să-şi mobilizeze oamenii din Delegaţia judeţeană să-l voteze pe ginerele lui Ilie Sârbu. Nu mă miră. De la Neluţu te poţi aştepta la orice. Inclusiv să te trădeze cu rânjetul său malefic. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, singura chestie ce m-ar interesa de la acest congres deschis de Vanghelie-Almanahe şi Pandele-Voluntari, se referă la ce i-o fi şoptit "Primarul care este" lui Cristian Deaconescu de l-a făcut pe acesta să se retragă din cursa pentru preşedenţia partidului? Că, oricât ai fi de încuiat la minte, tot ţi-ai da seama că Deaconescu chiar îşi dorea să-l bată la curul gol pe Mirciulică. Cu ce l-o fi speriat "intelectualul" Sectorului V pe bietul Cristi? Cu un şantaj legat de un oarece dosar sau vreo casetă compromiţătoare pentru moralitatea fostului ministru de externe? Greu de spus în seara asta. Chiar dacă nu vom ştii niciodată adevărul şi ne vom scălda doar în speculaţii, un lucru este cert: Aşa cum au decurs lucrările Congresului, PSD pozează într-un partid fără viitor. Mâna lungă a "Serviciilor" are grijă ca mătăniile vrăjitoarelor aduse în curtea Complexului Expoziţional să nu alunge dracii ce s-au infiltrat în acest partid. Şi acesta e doar începutul.

Lacrima jurnalistului

În seara aceasta, am văzut-o pe Alessandra Stoicescu altfel de cum eram obişnuit. Avea ochii înlăcrimaţi şi glasul sugrumat de emoţiile despărţirii de "Observatorul" de la Antena 1. După ani de zile petrecuţi seară de seară la pupitrul ştirilor de la ora 19, este normal să se întâmple aşa. La urma-urmei, jurnalistul este şi el om. Are sentimente ca oricare altul dintre voi, iubeşte, suferă şi, ceea ce îl deosebeşte de ceilalţi, trăieşte la maxim evenimentul. Şi eu am plâns. Nu mi-e ruşine să recunosc acest lucru. Nu de multe ori, în cei 16 ani de meserie, dar am plâns. N-am făcut-o în decembrie 1994 când, 2.000 de revoltaţi de la UCM Reşiţa m-au huiduit, scuipat şi lovit pentru că nu le împărtăşisem motivele pentru care continuau să protesteze în stradă, şi nici în martie 2008 când, patronul ziarului, pe numele său, Simion Iancu, zis Simi, secretarul general al PDL Caraş-Severin şi primarul oraşului Oţelu Roşu, mi-a desfăcut contractul de muncă de la cotidianul pe care îl infiinţasem iar, mai apoi, i l-am cedat acestui politician de doi bani. Dar nici în 1999 când, sute de muncitori instigaţi de un ofiţer de la "Doi şi un sfert" ne-au sechestrat în biroul directorului de la CM Bocşa şi ne-au ameninţat cu moartea. Astfel de momente sunt inerente în viaţa jurnalistului care îşi asumă deliberat riscul vorbelor scrise sau rostite. Prima dată am plâns 15 martie 2004, când am lansat "Sud-Vestul", ziar pe care l-am înfiinţat împreună cu doi colegi, iar a doua oară, în ziua în care un cititor mi-a făcut cadou de Crăciun o cană. Una simplă, dar pe care omul trecuse cu litere aurii recunoştiinţa lui pentru articolele scrise de mine de-a lungul anilor. Pentru unii, poate că gestul cititorului anonim ar fi putut trece neobservat. Mie, mi-a stors o lacrimă. În loc de "mulţumesc". Exact ca Alessandrei Stoicescu în seara aceasta.

De ce taci, domnule preşedinte?

Cu fiecare zi ce, încă, o apuc în viaţă, tensiunea arterială îmi creşte în draci, în ciuda faptului că mă îndop cu Coaprovel şi Lokren, medicamente ce-mi fac, lunar, o gaură în buget de 130 de lei. Iar acest lucru se datorează şi acestui guvern tembel şi nesimţit ce a ajuns să călărească şi să-şi bată joc de poporul român. Aroganţa şi nesimţirea acestor miniştri îmbuibaţi nu mai are limite. Fie că e vorba de noua lege a pensiilor, ori de trimiterea în şomaj a sute de mii de profesori, cadre medicale, bugetari sau angajaţi ai statului, pentru ei totul este normal. Oare normal înseamnă să vezi bătrâni morţi în casă de foame şi de frig, şomeri şi patroni atârnaţi în ştreang din cauza insuportabilităţii traiului zilnic, tineri care se droghează, femei ce-şi vând corpul pentru a avea ce pune copiilor în farfurie, miniştri cu câştiguri de sute de mii de euro, politicieni corupţi, lipitori de afişe ajunşi peste noapte directori, consilieri şi preşedinţi de instituţii deconcentrate? În faţa acestei "normalităţi", Boc, acest barbă-cot al politicii româneşti, se comportă ca un patefon stricat. Dă pe trompetă doar ce-i bagă în calculator marinarul de la Cotroceni.Poate că neputinţa lui i se trage, vorba lui Vadim Tudor, de la bătăile cu cureaua de ceas pe care le-a primit în copilărie ori de la băile ce le făcea mamă-sa în ibricul de cafea. Chiar şi aşa, nimeni nu-i dă dreptul să facă ce vrea în ţara asta. Cine sunt aceşti guvernanţi şi cine le dă voie lor să se atingă de sportivii şi artiştii României? Cum îşi permit ei să taie pensiile viagere ale lui Ivan Patzaichin, Nicu Vlad, Lavinia Miloşevici sau Cătălina Ponor? Aceste pensii au în spatele lor istorii europene, mondiale şi olimpice, vieţi sacrificate, lacrimi şi durere pentru marii sportivi ai acestor ţări. Datorită lor România a fost privită cu respect în lume, şi nicidecum datorită performanţelor obţinute într-un an de guvernare haotică şi incalificabilă. Unde e Băsescu, preşedintele nostru drag, obişnuit să-i urecheze şi să-i schimbe pe miniştrii incapabili? De ce tace în faţa acestor revoltătoare măsuri ce au reuşit să bulverseze o ţară întreagă, cu excepţia pupincuriştilor şi a clientelei politice? Ori are impresia că "Terminator" Boc mai are multe de executat până vom ieşi din criză?

Neluţu, Ştefi şi Mănel

Cei trei, pe numele lor din cartea de identitate: Ioan Mocioalcă, Nicolae Ştefănescu şi Ion Spânu, reprezintă nucleul dur din PSD Caraş-Severin. Fără ştirea lor, nu mişcă nimic în filiala teritorială a celor trei trandafiri. Gurile rele spun că, multe dintre hotărârile luate sunt pritocite în cabinetul preşedintelui CJ, Sorin Frunzăverde, acolo unde Neluţu se simte ca în organizaţia de pe George Enescu, din Reşiţa. De unde şi concluzia că pe cei patru i-ar lega o prietenie strânsă, nefirească pentru nişte lideri ai căror partide se duşmănesc de ani buni. Că e aşa sau nu, numai Dumnezeu ştie. Cert e că, dintre toţi foştii şefi pesedişti schimbaţi peste noapte de PDL de la conducerea deconcentratelor, doar Ştefi şi Mănel au nimerit bine. Din câte se aude, pe Ştefi nu-l vor schimba pedeliştii din funcţia de director adjunct executiv al Agenţiei de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit. Acesta poate invoca faptul că s-a judecat cu ministerul şi instanţa a anulat Ordinul prin care a fost demis numai că, şi alţi colegi de partid au câştigat la Curtea de Apel, iar acum sunt nevoiţi să-şi caute de lucru. La fel stau lucrurile şi în cazul lui Mănel care s-a orientat rapid, integrându-se de minune în parohia condusă de Ana Vasile, subordonata lui Frunzăverde, unde ocupă postul de contabil la Direcţia Judeţeană pentru Protecţia Copilului.

În concluzie, în iarna asta, în teritoriu e la modă prietenia dintre PSD şi PDL. Cu o mică observaţie: dacă pe primarul din Voluntari, Florentin Pandele aceste afinităţi l-a costat un an de suspendare din partid, în Caraş-Severin nu se întâmplă aşa ceva. Normal, nu? Păi cum să se autosuspende din funcţie, cei trei corifei ai "Prostănacului" de Geoană: Neluţu, Ştefi şi Mănel?

Capra, dobitoc sau poziţie?

O dilemă la fel de mare ca şi cea cu oul şi găina. La prima vedere, lucrurile par simple: capra e un animal care creşte atât pe lângă casa omului, cât şi în sălbăticie. Pe de altă parte, capră este şi chestia aia pe care se taie lemne, şi schela rudimentară a zidarului, dar şi scaunul birjarului de odinioară. Lucrurile încep să se precipite cu cât ne încăpăţânăm să aprofundăm înţelesul cuvintelor şi propoziţiunilor. Astfel, de-a lungul timpului, cuvântul "capră" a dobândit şi un înţeles cu profunde conotaţii sexuale. Fie că e vorba de relaţia propriu-zisă a celor doi parteneri, fie că face trimiteri la slugărnicia unora faţă de cei care îi conduc. De aici şi întrebarea din titlu: dobitoc sau poziţie? Într-un moment în care reinventăm swinger-ul, se cuvine să vorbim de capră ca şi poziţie în societate. Cu cât unii stau "capră" mai bine şi ling dosul baban al şefului de partid ori de instituţie publică, cu atât le cresc şansele să urce pe scara ierarhică a societăţii româneşti. Era să zic scara valorică deşi, dacă mă uit în jur şi văd câţi incompetenţi au ajuns să ne conducă, chiar îmi vine să cred că aceasta este normalitatea în România. Carevasăzică, nu e neaparat nevoie ca cineva să fie deştept foc pentru a fi numit director sau şef de serviciu peste pălmşii din Consiliul judeţean sau Prefectura Caraş-Severin. Important e să exerseze poziţia clasică a caprei până îl apucă lumbago. La început i se va părea greţos să o facă - cu atâtea priviri aţintite asupra sa -, însă cu timpul se va obişnui într-atât, încât va ajunge să creadă că curu' lui Zeus e mai dulce decât o acadea turcească.

Nişte ţărani

După cum arată conducerea prefecturii în acest moment, am senzaţia că Guvernul Boc vrea să facă din Caraş-Severin un judeţ eminamente agrar. Adică, să continue experimentările cu producţiile record din vremea lui Ceauşescu, pe care, în realitate, le vedeau doar primii secretari. Ce s-ar putea cultiva în acest judeţ de munte? Multe, de la muşeţel, păpădie şi ciuboţica cucului, până la până la ochiul boului, panseluţe şi viorele. Cred că la asta s-a gândit acest Little Boc al istoriei noastre moderne. Altfel, nu-mi explic cum de-a dat conducerea prefecturii pe mâna a trei specialişti agricoli. Prefectul, Gheorghe Octavian Ţunea, toată viaţa lui a colectat lapte şi a făcut brânză, unt şi alte derivate de acest fel. Subprefectul Martin Motolan a crescut şi trăit la ţară, acolo unde se găseşte una dintre cele mai recunoscute răchii din Banat. De parcă aceste numiri nu ar fi fost îndeajuns, la prefectură a fost instalat şi un doctorand în ştiinţe agricole. Cei trei se pot lua de mână, ca împreună să participe la Festivalul "Miss văcuţă în sat", alături de ţăranii care îşi îngraşă porcii cu laptele marvelor.

Ce are sula cu prefectura?

Revin la materialul postat anterior. Recapitulez: Prin Ordin al marelui Boc, Nicolae Verindeanu a fost numit subprefect interimar de Caraş-Severin. Bun. Trec peste faptul că omul n-are nici 30 de ani împliniţi, şi mă opresc la CV său. Deci: absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Economice şi diplomă de masterat, probabil, în acelaşi domeniu. Şi acum ţineţi-vă bine, în prezent, copilul primarului liberal din Prigor este doctorand la Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din cadrul Universităţii Banatul Timişoara!! Să tâmpeşti, nu alta. Cum dracului i-o fi dat prin cap să se facă doctor în castrat boi şi pârci, câtă vreme almăjanul lu' ticu a învăţat carte să socotească, să adune şi să scadă, să întocmească un bilanţ la sfârşit de an? Cred că nici el nu ştie săracul. Că dacă ar fi ştiut că va ajunge subprefect, s-ar fi făcut doctor în ştiinţe juridice sau, măcar, jurist, după cum îi cere fişa noului post. Dar aşa, are toate şansele să se uite ca mâţa în calendar în actele pe care i le vor aduce primarii. După cum se aude, prefectul va face o rocadă între cei doi subordonaţi ai săi, Martin Motolan, pe care ieri l-am botezat - dau mielul la primăvară -, urmând să preia sarcinile singurului specialist din conducerea prefecturii, Dorel Ursu, înlăturat din funcţie cu două zile în urmă. Dar nici Motolan nu va face mare brânză că n-are pregătirea de specialitate. Şi, atunci, la ce sunt buni cei doi prefecţi? Un posibil răspuns, mai aproape de realitate: la ascuţit creioane!

Peste capul lui Frunzăverde!

Am trăit să o văd şi pe asta. Într-un judeţ în care nimic nu mişcă în front fără ştirea lui Sorin Frunzăverde, Boc numeşte în funcţia de subprefect un independent. Nicolae Verindeanu era, cu câteva ore înainte de numire, un liberal neaoş de pe Valea Almăjului. Fiul primarului PNL, din Prigor, Pavel Verindeanu, era cunoscut ca membru al Biroului Politic Teritorial PNL Caraş-Severin şi, dintr-o dată, omul se făce independent. Drept răsplată, Gabriel Oprea îl propune subprefect de Caraş-Severin, la îndemnul altui liberal pârât, Ion Tabugan, devenit şi el peste noapte un notoriu independent. Se zice că, mişcarea făcută de Boc şi de generalul Oprea l-ar fi dus pe celălalt subprefect, pedelistul Ion Motolan, în stare de disperare. "Nu mai înţeleg nimic", ar fi exclamat acesta, neînţelegând cum de a fost posibil ca PD-L să scape o asemenea ocazie. Dincolo de orice, chiar şi de prezenţa insolită a noului subprefect pe un site de socializare, trebuie remarcat că această numire nu e singura surpriză de care a avut parte staff-ul PD-L Caraş-Severin în ultimele zile. La fel s-a întâmplat şi la nivelul Poliţiei Caransebeş unde toţi se aşteptau să fie uns la comandă subcomisarul Ioan-Nuţu Tolciş, de loc de prin părţile Bucovei, sat ce l-a dat judeţului pe vicele CJ Caraş-Severin, Ionesie Ghiorghioni. Ăi de sus, de la Bucureşti, n-au vrut aşa şi l-au numit la comandă pe comisarul Ion Vela. Reacţia lui Motolan a fost identică cu cea de la instalarea lui Verindeanu. Dacă Frunzăverde nu înţelege, la ce să ne aşteptăm de la un subprefect?

E o ruşine să fii român?

N-am fost niciodată de acord cu cei ce mărturisesc public că le este ruşine că sunt români. Aşa am fost educat şi aşa am deprins din învăţăturile înaintaşilor. Din cărţile de căpătâi ale acestui neam şi din jertfa celor ştiuţi şi neştiuţi de manualele de istorie. De la o vreme, observ că tot mai mulţi sunt cei care nu se sfiiesc să-şi arate regretul în acest sens. Paradoxal, nu sunt oameni de la coada vacii şi nici crescuţi în pădure. Sunt persoane publice, cu ştaif, aş putea spune, care au realizat ceva în viaţa lor. Au bani şi un nume în societate. Şi, atunci, de unde acest resentiment ce nu ne caracterizează pe noi, românii? Cred că totul pleacă de la stat. De la statul de drept care la noi există doar în planul teoriei. Acest stat a ajuns să nu ne mai reprezinte. În loc să ne apere interesele, am ajuns la mâna unor îmbuibaţi ce guvernează România. La mâna profitorilor unui regim devenit imun la problemele cu care se confruntă cetăţeanul de rând. Dispreţul şi aroganţa tronează peste tot: în discursuri, în faţa ghişeelor, în timp ce umilinţa e tot ce ne-a mai rămas. Prin politica lor, au reuşit să ne dezbine, pentru că aşa ne pot controla şi manipula mai uşor. Rezistenţa la ce ne oferă ei nu există. Societatea civilă, de la începutul anilor '90, e doar o amintire. Variantele sunt puţine: ori joci după cum ţi se cântă ori ajungi în stradă. Dureros e, că pentru păstrarea locului de muncă, am ajuns să tăcem la fel ca înainte de '89. Fie doar din aceste motive mărunte, să nu-i judecăm prea aspru pe cei ce gândesc altfel decât cei mulţi

Jos mâna de pe Coco!

Fără îndoială, Coco Galescu este omul momentului în Caraş-Severin. Aşa cum a fost cu ani în urmă Francisc Vaştag. Cu riscul de a deranja potentaţii vremii, ei au fost şi sunt cei mai buni, cei mai curajoşi şi cei mai cunoscuţi dintre cărăşeni. Performanţele lor vor fi cu greu egalate de cineva. Cu toate acestea, în loc să i se ridice statuie, Coco Galescu este târât prin sălile tribunalelor de doi pseudo-alpinişti. Şi, ca o încununare a mizeriilor de care avem parte de douăzeci de ani încoace, este condamnat la plata unor daune în valoare de 50.000 de lei. Ăsta e preţul a 15 pături, 16 paturi de lemn şi tot atâtea saltele a căror valoare de inventar este, atenţie, zero lei. Zdrenţele astea aşteaptă să fie ridicate de cei ce le revendică, însă ăştia vor daune şi, probabil, publicitate pe seama unuia dintre cei mai temerari alpinişti români. Culmea nesimţirii, procesul în care s-a pronunţat sentinţa a avut loc la Tribunalul Caraş-Severin în timp ce Coco Galescu se afla într-o expediţie în Himalaya. Vorba lui nenea Iancu: "Curat murdar, mon cher!". Şi asta nu-i totul, cei ce au făcut plângere în instanţă au în spatele lor un consilier local din Caransebeş. După cum îmi mărturisea Coco, e vorba de un membru PD-L, Matei Armaş, care în felul acesta ar încerca să se războiască şi cu primarul Marcel Vela. Nu ştiu dacă politicul are sau nu vreun amestec în această poveste urâtă. Sigur este, însă, faptul, că în ultimii şase ani de conducere pedistă în Caraş-Severin, nici un lider al acestui partid nu s-a gândit să-i acorde Titlul de "Cetăţean de Onoare al Judeţului". Şi asta spune totul despre cum ştim să ne preţuim valorile.

Înjurătura, ca o necesitate

Un coleg de breaslă propunea pe blogul tău un exerciţiu de sinceritate: Se înjură sau nu în redacţiile de pe la noi. Postările afişate mi-au întărit convingerea că şi printre jurnalişti sunt destui ipocriţi. La fel ca femeile care se jură că nu s-au gândit niciodată la o fantezie sexuală. Adevărul este că prin câte redacţii am trecut, n-am întâlnit una în care să nu se fi înjurat. Uneori, chiar birjăreşte. Să nu vă imaginaţi că jurnaliştii sunt nişte bădărani sau o adunătură de oameni fără căpătâi. Dimpotrivă, mulţi sunt deştepţi foc, cu facultăţi serioase şi cu o pregătire profesională deosebită. Numai că, şi ei sunt oameni. Spuneţi-mi, ce om nu înjură în ţara guvernată de Băselu şi Marele Boc, când vede toate mârşăviile posibile? Pensionarul? Funcţionarul de la primărie? Şomerul? Aiurea. Toţi înjură, şi cu atât mai mult ziaristul căruia patronul sau redactorul-şef îi bag pumnul în gură. Ce reacţie ar putea avea un ziarist după ce participă la o conferinţă de presă ţinută de un politician îmbuibat? Să exulte? Să ţipe cât îl ţin bojicii de fericire că e contemporan cu ăsta? Unde mai pui că pe textul lui lucrezi de-ţi sar capacele căci, altfel, ar râde cititorul şi cu curul de el. Uite, eu astăzi i-am înjurat pe ăştia de la Aqua Caraş care ne opresc tot timpul apa. Înainte, mai lipeau un anunţ pe uşa de la intrare în bloc. Acum doar ne trezim că nu mai curge apa. Nesimţirea lor nu are margini. Îşi fac reclamă peste tot cu celebrul Program ISPA, însă, în realitate, totu-i un rahat, "Made in Reşiţa". Şi, ăsta e doar un exemplu din oraşul ăsta care se chinuie să supravieţuiască. Ca şi ziariştii, de altfel. Ăia care înjură.

Axa Bagdad-Chişinău-Reşiţa

Azi m-am întâlnit cu prietenul Balint. Mario Balint de la România Actualităţi. Se pregăteşte să plece la moldoveni. La moldovenii de peste Prut. Marţi descinde în Bucureşti, iar miercuri o taie spre Chişinău. Până la 1 august, o să-i duc dorul. Timp de şase luni n-o să ne mai vedem. O să vorbim doar pe mess, căci eu nu prea ascult postul naţional de radio. Mario e un tip deştept, dar, şi norocos. Norocos că a găsit înţelegere din partea nevestei, Anca. Alta l-ar fi trimis de mult la plimbare. A prins vreo trei campanii în Irak - dacă nu cumva or fi mai multe -, Afganistanul, cu, de acum, celebrul Kandahar, toate în calitate de corespondent de război. La început a fost teribilismul apoi, rutina. El pleca la Bagdad, cum noi am fi mers până la Bolentinul din Vale. Pentru asta l-am invidiat mereu. În acelaşi timp, am fost mândru de performanţele lui, ca şi de ale lui Mile Cărpenişan, un alt prieten de-al meu, reporter special de primă linie în conflictele din Kosovo, Irak şi Afganistan. Spuneam că îl invidiez pe Mario pentru că, peste tot unde a fost a avut posibilitatea să stea faţă în faţă cu "actorii" acestor conflicte, suniţi, siiţi, mujahedini sau cum s-or mai numi ei. Acum se pregăteşte pentru întâlnirile cu preşedintele moldovean, Marian Lupu, cu premierul Vlad Filat şi ministrul de externe, Iurie Leancă. Singura chestie nasoală e că stă departe de casă. De familie. Partea bună, de la 1 august Mario intră în concediu, să-şi refacă forţele, ca s-o poată lua de la început. Şase luni la Bagdad, trei la Chişinău, una la Reşiţa...

Care presă?

În urmă cu douăzeci de ani, în România se vindeau zilnic peste 15 milioane de ziare. Aproape tot românul ţinea în mână cel puţin o publicaţie scrisă. Cererea era atât de mare încât, în mai puţin de o oră, se epuizau ziarele din chioşcuri, ceea ce obliga anumite redacţii să tipărească o nouă ediţie. Cozile de la punctele de difuzare dădeau dimensiunea interesului manifestat de cetăţeanul de rând, ahtiat după adevărurile dezvăluite fără oprelişti de noua generaţie de jurnalişti. La începutul mileniului, presa românească a început să-şi piardă din voiciunea începutului. Au apărut patronii de trusturi şi totul s-a dus dracului. Cu ajutorul lor, a început marea manipulare dictată de factorul politic. Dincolo de aceste ingerinţe nefaste în actul editorial, presa scrisă, dar nu numai ea, a început să-şi piardă din credibilitatea cu care era privită în anii '90. În plus, pe piaţă au apărut trusturile străine care au promovat o presă de o altă factură. Încetul cu încetul, anchetele grele au cam dispărut, articolele de fond au ajuns tot mai rare, să nu mai vorbim de reportajele şi alte genuri jurnalistice, locul lor fiind luat de aşa-zisele ziare de familie, pline de poze, dar goale de conţinut. Astăzi, la douăzeci de ani distanţă de la acele cozi interminabile, ziarele se vând după cum sunt de îmbrăcate vedetele. Cele cu Sensual, Daniela Crudu şi Andreea Manta au trecere la cititori, la fel şi ştirile de la ora la care englezii îşi beau ceaiul. Se vând bine şi violurile de babe, crimele amanţilor, sinuciderile din dragoste, băşina trasă de nu ştiu ce VIP într-un club exclusivist. În aist timp, presa adevărată, cea de opinie şi de anchetă, moare: Cotidianul, Gardianul, Ziua şi, cu permesiunea voastră, ultimul pe lista rămasă deschisă, Newsin, agenţia de presă a Grupului Realitatea.

De la Zavaidoc, la swing

În prima mea tinereţe, petrecerile cu prieteni erau cu totul diferite de cele de azi. Ţin minte că, babacii îmbrăcau hainele cele mai bune - taiorul strâns pe trup sau rochia de mătase care, neaparat, acoperea genunchii şi costumul din tergal, o stofă la modă în vremea aceea -, încălţau pantofii de lac, ele, şi îşi puneau la gât cravata cu elastic. Bărbaţii îşi ungeau părul cu ulei, să semene cu Clark Gable, iar femeile îşi prindeau buclele în spate, după modelul divei Vivien Leigh. Îşi dădeau întâlnire la Grădina de vară a restaurantului unde, în mijlocul ei era amenajat ringul de dans, betonat, iar jur împrejur se aflau mesele şi scaunele confecţionate dintr-un amestec de lemn şi fier forjat. Cu 15 lei mâncau pe săturate, bărbaţii beau bere, iar femeile Cico sau sirop cu sifon rece. Apoi dansau pe muzica lui Gherase Dendrino, Veselovski, Trio Grigoriu şi Malagamba, acompaniamentul muzical fiind apanajul unei formaţii în formatul clasic de la acea vreme: două viori, un ţambal, o broancă şi o guristă. Noi, copiii lor, organizam reuniuni, un fel de discoteci mai primitive, dar numai cu acceptul dirigului şi al directorului şcolii. Ne adunam în sala de sport unde ne aştepta DJ-ul cu sculele lui: un picup şi multe plăci. Magnetofonul a intrat mai târziu în obişnuinţa noastra. Eram înebuniţi după Beatles, Sincron, Mondial şi Phoenix. După "Hey Jude", "Canarul", "Iubire, bibelou de porţelan", "Hei Tramvai", dar şi după "twist", "pinguinul" ori "cea-cea-cea". Pe margine, dascălii erau cu ochii pe noi, ca nu cumva să ne facem de cap. Când se întuneca şi prindeam un moment în care aceştia ieşeau afară la o ţigară, unul dintre noi stingea lumina şi striga cât îl ţineau bojicii: "Pup-o bă! Şi o făceam, căci şi ei îi plăcea. Astăzi, că tot am intrat în Europa, lucrurile s-au schimbat mult. Între altele, întrunirile de odinioară nu se mai numesc reuniuni ci, ceva de genul swing. Adică, sex social distractiv, conform definiţiei postate pe net. Altfel spus, se strâng la un loc două, trei cupluri - dacă sunt mai multe, cu atât mai bine -, şi trec la treabă: soft swinging, swing închis, swing deschis. Fără inhibiţii şi fără prejudecăţi. Un fel de socializare sexuală. Se schimbă partenerii între ei, fără ca cineva să se supere. Nici urmă de gelozie. Dimpotrivă. Unde s-ar fi întâmplat asta acum 40 sau 30 de ani? Numai să fi obsevat că partenerul de viaţă arunca o privire pe stradă altuia, că totul se ducea dracului. Acum, chestiile astea sunt perimate. E bine sau e rău să faci swing? E imoral sau firesc? Simplă fantezie sau necesitate izvorâtă din realităţiile actuale? E greu de spus. Poate, mâine-poimâine, swingeri de azi se vor întreba la fel când odraslele lor vor căuta plăceri trupeşti cu fiinţe de pe altă planetă. Tot aşa cum au făcut-o babacii noştri, fani ai lui Zavaidoc, Lătăreaţa, Ciobăniţa, Gigi Marga şi Luigi Ionescu.

Dănutz-Finanţe SRL

Gluma săptămânii vine dinspre rock-ul românesc. Mai precis, dinspre Holograf. Dănutz SRL s-a hotărât să schimbe meseria de cântăreţ în cea de consilier al ministrului Finanţelor. Nu ştiu cum dracu se va împărţi Dan Bittman între cabinetul lui Vlădescu, concertele, la care nu va renunţa, şi emisiunea de la TVR 1. Probabil, că pe muzica sa, vor fi scrise versurile viitoarelor hit-uri, referitoare la disponibilizări de personal, impozitul pe drepturile de autor şi îngheţări salariale. După modelul lui Vlădescu, şi preşedintele Băsescu ar putea să instaleze la Cotroceni doi consilieri manelişti, pe Guţă şi Salam, cei care l-au susţinut prin cântec şi joc în campania din toamnă. Nu de alta, dar băşcălia din politica dâmboviţeană trebuie dusă până la capăt.

Cele două Românii

De ani de zile, avem de-a face cu două Românii: România celor aflaţi la Putere şi România celor care îşi ling rănile după ce-au pierdut alegerile. Regula jocului rămâne aceeaşi: învingătorii iau totul, în timp ce învinşii se mulţumesc cu firimiturile. De exemplu, după cum se aude, parlamentarii PD-L vor primi câte 70.000 de euro pentru colegiile pe care le reprezintă, bani ce vor merge la investiţii de interes local. În principal, biserici şi drumuri comunale şi judeţene. Primarii partidului portocaliu vor fi şi ei favorizaţi la împărţirea bugetului judeţean. Nu în egală măsură că, deh, nu toţi sunt prieteni sau neam cu jupânul judeţului căruia trebuie să-i pupi mâna, ca pe vremea lui Caragea Vodă. În acest timp, cei aflaţi în opoziţie exersează jocul de glezne, amintindu-şi de vremurile în care şi ei au împărţit caşcavalul cum au vrut. Simplu, nu?

Scârba care este

Astăzi, vorbeam pe mess cu o persoană apropiată. Îmi povestea despre scârba ce-o cuprinsese la început de săptămână. Nu-i vorba de scârba faţă de un anumit fel de mâncare, ci de acea stare de lehamite care pune stăpânire pe tine la un moment dat. Tot mai mulţi dintre noi simt acest sentiment care te repugnă. Faptul că unul ca Honorius Prigoană candidează pentru Parlament, că ministru finanţelor, Sebastian Vlădescu, e gata să demisioneze în cazul în care se va majora punctul de pensie cu 100 de lei şi vor scade contribuţiile la asigurările de sănătate, sau că Elena Udrea e cap de afiş în presa europeană, e suficient să-ţi trezească sila din când în când. Dar, nu numai asta, ce se întâmplă în judeţul Caraş-Severin şi în municipiul Reşiţa, sunt tot atâtea argumente ce-mi alimentează disconfortul sufletesc. Totul e cenuşiu, şi nu de la anotimpul de afară. Totul e în ceaţă şi nimeni nu ştie când aceasta se va risipi. Totul pare la timpul trecut, iar conjugarea la viitor nu e posibilă. Continuăm să ne hrănim din trecutul imperiului, dar nu punem nimic în locul a ceea ce am distrus cu bună ştiinţă de douăzeci de ani încoace. Unii, mereu aceiaşi, fac sula mare - bani, maşini, proprietăţi -, în timp ce drumurile judeţului sunt vai de mama lor. Nouă ce ne mai rămâne? Bună întrebare! Noroc cu scârba ce ne cuprinde din când în când, semn clar că încă n-am murit.

Pe când taxa pe înjurături?

Patruzeci de ani i-am aşteptat pe americani, să le fumăm Kent-ul, să le bem Coca-Cola şi să le mâncăm hamburgerii. Mai pe româneşte, să fim şi noi în pas cu lumea civilizată. Dacă unii n-au mai apucat să prindă ziua aceasta, drept pentru care s-au mulţumit cu Carpaţi fără filtru, Cico şi câteva urme de salam de soia între două felii de pâine primită pe cartelă, generaţia anilor '90 a avut mai mult noroc. Pe toate drumurile şi cărările mioritice găseşti toate aceste bunătăţi care au făcut istorie de-a lungul ultimului veac. Şi, când credeam că ne e şi nouă bine, iată că vine un ministru, aflat în inventarul lui Boc, care ne sfătuieşte, prieteneşte, să ne mai punem pofta în cui. După modelul gândirii ilustre a şefului său - ca să ne fie bine, trebuie ca întâi să ne meargă rău -, Attila Cseke, ministrul Sănătăţii, propune o nouă taxă pe viciu. Nu pe ţigări sau alcool, că astea există deja, ci pe produsele fast-food. Se aude că acelaşi lucru se va întâmpla cu dulciurile şi lichidele carbogazoase. Banii astfel obţinuţi urmează să fie folosiţi pentru programele din Sănătate. De suferit nu vor suferi guvernanţii sau politicienii, ci tot amărâtul de contribuabil, cocoşat de atâtea biruri acum, la început de an şide o nouă guvernare pedelisto-udemerito-independentă. Din păcate, nici măsura asta nu va reuşi să scoată ţara din criză. Singura taxă cu care Guvernul se poate salva este cea pe înjurături. Da, pe înjurăturile celor două milioane de bugetari ce nu vor mai beneficia de tichete valorice de masă, sau pe ale celor 15.000 de dascăli ce-şi vor pierde locurile de muncă ori a miilor de pensionari şi şomeri. La câte înjurături sunt astăzi pe cap de locuitori, România se poate clasa pe primul loc în Europa.

În spatele uşilor capitonate

Cu câteva zile înainte de a păşi în noul an, un cunoscut politician cărăşan se arăta surprins de faptul că, în oraşul de pe Bârzava, oamenii au feţele triste, deşi sărbătorile de iarnă erau în toi. "Nu vezi unul zâmbind, toţi sunt îngânduraţi, apăsaţi de griji, de parcă n-ar veni Anul Nou", remarca acesta. Şi tot el povestea că tocmai se despărţise de un alt lider cunoscut, de la un alt partid, cu care, de-a lungul anilor, o ţinuse numai în certuri şi dispute murdare. "M-a sunat să trec pe la el. Am băut un whisky, o cafea, şi am bârfit. Măcar acum la sfârşit de an", a conchis personajul nostru. Deci, "feţe triste, griji, whisky şi bârfe", acestea sunt ingridientele ce compun cotidianul politicianului român. Sau, poate numai atunci când renunţă la şofer şi la maşina care îl aşteaptă la scară ore întregi şi se îndură să facă câţiva paşi printre amărâţii fostei Cetăţi de Foc. Atunci, el are o revelaţie în privinţa gradului de sărăcie a oraşului cu istorie mai veche chiar şi decât cea a Statelor Unite. Poate atunci e singurul moment, sau poate nu, când se întreabă cum se poate trăi dintr-o amărâtă de pensie de 6-700 de lei ori dintr-un salariu de bugetar, când lui banii ăştia nu-i ajung pentru câteva ore de cumpărături la Mall-ul din Timişoara. Chiar aşa. Cum se descurcă profesorul debutant, medicul rezident, salahorul din construcţii şi alte categorii sociale ale căror venituri lunare abia dacă trec de 1.000 de lei? O întrebare pe care politicienii noştri ar trebui să şi-o pună zinic. În fond, disputa dintre ei nu are nimic cu bunăstarea oamenilor de rând, ci cu buzunarele lor. Demagogia din campaniile electorale se răsfrânge asupra celor mulţi. Şi unii, şi alţii mint cu neruşinare atunci când ne cerşesc voturile. Şi unii, şi alţii ştiu că dacă nu fac asta nu ajung să câştige alegerile, singurul lucru care, cu adevărat, contează pentru ei. De faţadă, sunt duşmani însă, în spatele uşilor capitonate, pun ţara, judeţul, oraşul şi comuna la cale. Le scot la mezat, prin licitaţii trucate şi înţelegeri murdare. Asta e ceea ce nu înţelege alegătorul când ajunge în faţa urnelor. Sau dacă înţelege, el pleacă de la premisa că "Alţii mai buni nu avem".

2009, un an al paradoxurilor

Pentru mine, anul ce abia s-a încheiat, a fost unul ciudat, ca să citez un bun prieten. A fost anul în care, spre sfârşit, am publicat două cărţi. Primele din viaţa mea. Motiv de bucurie, fie doar şi pentru faptul că, în plină criză economică, am reuşit să întâlnesc sponsori cu ajutorul cărora cărţile au putut să vadă lumina tiparului. Nu acelaşi noroc l-a avut poetul Iacob Roman, ca să dau un singur nume de autori ce sunt nevoiţi să stea cu manuscrisul închis în sertar. Romanul "Amanţi de sfârşit de săptămână" l-am început în urmă cu zece ani. De atunci şi până acum, l-am rescris de "n" ori. Sunt mulţumit. Pentru că trăiesc în România, nu se putea să nu am parte şi de lucruri triste. În ordine cronologică, am pierdut slujba la ediţia regională Transilvania-Banat a cotidianului Gardianul, poate cel mai serios ziar cu care am colaborat de-a lungul anilor, sănătatea m-a dus pe patul de spital, alegerile şi viaţa politică mi-au lăsat un gust amar. dar, peste toate astea, am pierdut câţiva prieteni. Unii, chiar de suflet. S-au îndepărtat de mine deşi, eu am rămas acelaşi naiv incurabil, când vine vorba de întins mâna celui ce are nevoie de tine în momente grele. Alegerea a fost a lor, am respectat-o şi mă străduiesc să-i înţeleg. Pentru că există, totuşi, o lege a compensaţiei, spre sfârştul anului am cunoscut o persoană deosebită care, prin felul ei de a fi, promite să nu mă dezamăgească.

Poporul şi gulerele albe

Ei nu îmbracă cămăşi cadrilate, aşa cum face omul de rând. Nu că ar fi prea ieftine, ci pentru că ţin la blazon. Orice politician, oricât de mărunt ar fi el, poartă o cămaşă albă, cu guler tare, iar la ea, o cravată asortată cu culorile partidului. Amărăşteanul e obişnuit cu cămeşa în pătrăţele, puloverul de la secon-hand şi pantofii sport. Îmbrăcămintea face distincţie între unii şi alţii deşi, o vorbă din popor spune că "Nu haina face pe om". Pe dracu. Astea sunt poveşti de adormit copiii. În România de azi, nu dă nimeni nimic pe tine dacă nu eşti tras la patru ace. Cu cât gulerul cămăşii e mai scrobit, cu atât mai mult vei fi înconjurat de snobi şi lingăi. Îmi amintesc de o scenă petrecută de mult, dar care mereu revine în actualitate. Mă aflam la cheful organizat de politicienii unui anumit partid din capitala Banatului de Munte. După discursurile de rigoare, a urmat bairamul, cu mai puţină mâncare, dar cu băutură pe săturate: ţuică de Teregova, răchie de Fârliug, votcă rusească, vin de Belobreşca şi whiskey cât cuprinde. La un moment dat, un trepăduş din suita şefului cel mare a cerut să se facă linişte şi s-a apropiat cu paşi rari de masa la care se află preşedintele de partid. Transfigurat, cu ochii ce stăteau să-i sară din cap, a început să debiteze cele mai stranii fraze pe care le auzisem până atunci: "Domnule preşedinte. Să ne trăiţi domnule preşedinte şi niciodată să nu îmbătrâniţi, să rămâneţi mereu şi veşnic tânăr, ca să puteţi conduce tot timpul acest judeţ" Şi, înainte ca cei din jur să înţeleagă ce se întâmplă cu adevărat, a apucat mâna idolului său, să o sărute. În replică, preşedintele i-a zis rânjind, spre deliciul asistenţei: "Ridică-te, bă, că azi nu am în program scene de astea".

România, ţara lu' State Potcovarul

Programele de Revelion prezentate de televiziunile comerciale au frizat, din nou, esteticul şi bunul simţ. În goană după audienţă, producătorii ne-au umplut casele cu manelişti, cântăreţe despuiate, scheciuri seci, artişti ce se hlizeau de parcă ar fi fost în arena circului şi obscenităţi de tot felul. Uitându-mă la Antena 1, am avut senzaţia că vedeam în reluare programul de acum un an. Aceeaşi idee tâmpită, cu manelişti şi comedianţi de mâna doua, care se scălămbăiau cu şi fără rost. Sunt convins că mulţi dintre ei nici măcar nu au habar de personajele în pielea cărora intraseră. Până şi nume sonore din folclorul popular ori din muzica uşoară românească n-au făcut excepţie. Cu toţii s-au dat în stambă, crezând că, după câteva păhărele date peste cap, telespectatorul român tot nu pricepe nimic. La fel au stat lucrurile la PRO TV. Televiziunea din Tache Protopopescu i-a scos în faţă, cum altfel?, pe State de România şi Flăcărica lui. Spectacol îndoielnic în care au fost antrenaţi şi unii artişti de la care altele sunt aşteptările. Dar când vine vorba de bani, mai ţii seama de respect sau de bun simţ? Se pare că nu, într-o societate în care adevăratele valori sunt ignorate sau chiar uitate de realizatorii programelor de divertisment. La prânz, pe 1 ianuarie, am urmărit, ca în fiecare an, concertul de Anul Nou al Filarmonicii Simfonice din Viena. După ultimele aplauze ale spectatorilor, am înţeles cât de mare este distanţa dintre România lui State Potcovarul şi Austria lui Straus, tată şi fiu. Cu indulgenţă, vreo o sută de ani.