duminică, 25 aprilie 2010

Ţăranul - SRL

Cel mai tembel guvern din istoria ultimilor douăzeci de ani aruncă în cârca ţăranului, pardon, a fermierului român, o imensă idioţenie, cât Casa Poporului şi Pentagonul la un loc. De acum, omul de la coada vacii va trebui să poarte în buzunarul jiletcii, pe lângă telefonul mobil - semnul lui de prosperitate capitalistă -, şi casa de marcaj, dacă vrea să-şi vândă crăstăveţii, părădaisele şi murăturile la piaţă. Iar noi, orăşenii, să-i cerem bonul fiscal şi să-l întrebăm dacă e înregistrat la Registrul Comerţului, dacă şi-a depus bilanţul contabil, dacă şi-a plătit forfetarul. Gata cu boieria! Ce credea dumnealui, c-o să-i meargă toată viaţa să fenteze statul şi să se îmbogăţească pe seama amărâţilor de Boc, Videanu, Berceanu, Vlădescu, Udrea, Şeitan şi care o mai fi în guvernul ăsta de trei parale? Vrea să se alinieze la normele şi disciplina europeană, e bine, dacă nu, lasă că se găseşte ac şi de cojocul lui. Ce dacă nu mai vine cu pătrunjelul şi morcovul la piaţă? Turcii ce fac? Că abia aşteaptă să le luăm roşiile, la fel de tari ca nucile, merele cât mingea de handbal şi castraveţii umflaţi cu seringa. Ei se pun cu portocaliii lu' Băsescu? Te pomeneşti că s-a umflat fasolea în maţe şi noi nu ştiam. Ei, drăcia dracului.
Dincolo de hazul de necaz pe care îl mai facem câteodată, rămâi consternat şi cu gust amar când vezi unde îi duce capul pe aceşti guvernanţi. După ce au reuşit să distrugă satul tradiţional românesc, acum vin şi îi dau în cap ţăranului, să-l umilească într-un hal fără de hal. Îmi amintesc că, acum vreo trei ani, ministrul Vlădescu mărturisea, senin, că nici nu ştia să pornească un computer, darămite să-l folosească. Şi, atunci, ăştia îi cer amărâtului de ţăran să meargă la piaţă cu casa de marcaj şi să elibereze bon fiscal pentru două rădăcini de pătrunjel şi câţiva morcovi? Păi, dacă nu le ruşine să facă aşa ceva, măcar să se gândească că-i bate Dumnezeu.

joi, 22 aprilie 2010

Ce glumă. Dascălii în grevă

De luni de zile îi tot aud pe dascăli cum se văicăresc. De salarii, de teama disponibilizărilor, de scoaterea titularizării, de noua lege a învăţământului. Şi câte înjurături or fi scăpat printre dinţi la adresa acestui ministru-marţian, pe numele lui Daniel Funeriu, cel care a reuşit să ne zăpăcească pe toţi cu tâmpenile lui. I-am înţeles de fiecare dată şi mereu am fost solidar cu ei, indiferent de cine se afla la guvernare. Nu e uşor să fi dascăl în ziua de azi, la câtă democraţie şi libertate zburdă pe coridoarele şi în curtea şcolii româneşti. Tocmai de asta, aşteptam să-i văd la grevă în proporţie de 99,99 la sută. Să-şi strige nemulţumirile şi să-şi susţină drepturile. Sincer, am crezut că vor da dovadă de solidaritate în faţa acestor guvernanţi perfizi, incompetenţi şi rupţi de realitate. Când încolo, cei mai mulţi au băgat coada între picioare şi au stat cuminţi la catedră. De teamă şi din laşitate. Un comportament tipic românesc care ne aminteşte de zicala: „Capul plecat, sabia nu-l taie“. Acum nu mai e vorba de sabie, ci de pixul lui Boc, Funeriu, Vlădescu şi Şeitan care au un motiv în plus să spună că majoritatea profesorilor sunt de acord cu hotărârile luate împotriva lor.
Dacă aşa stau lucrurile, de acum înainte dascălii nu mai voie să se vaite pe la toate colţurile. Îşi merită soarta. Au avut ocazia să dovedească că sunt capabili să-şi apere drepturile, însă n-au ştiut sau nu au vrut să profite de un astfel de moment.

sâmbătă, 17 aprilie 2010

Prietenul şi prietenii

George Herbert, care a trăit pe la mijlocul secolului al XVII-lea, avea o vorbă pe care o tot spunea la sindrofiile la care era invitat: „Când un prieten te roagă, nu există mâine“. Deşteaptă şi corectă reflecţie. Bănuiesc, sau cel puţin aşa aş vrea să cred, că spiritul ei a rezistat până în zilele noastre. Nu neaparat la români care, îşi schimbă prietenii în funcţie de interesul de moment. Spre exemplu, apare un altul, bengos, cu bani, generos şi galant, iar tu, obsedat de condiţia socială, de haina pe care o porţi, de restaurantul în care intri, îl faci imediat prieten, profitând de relaţiile şi de portofelul ticsit ori de şarmul lui. După ce îţi satisfaci pohtele şi îţi atingi scopul, te reorientezi spre un altul la care, întotdeauna, vei găsi ceva ce nu aveau prietenii de dinainte. Şi tot aşa, o viaţă întreagă, fără remuşcări de conştiinţă, convins că ai procedat cât se poate de corect. Mizezi şi pe faptul că mai sunt oameni de bun simţ care nu vor îndrăzni niciodată să te facă să roşeşti în faţa lor.
Într-o bună zi, vei mai dori să găseşti un prieten ca cel din maxima lui George Herbert, însă vei constata că ai rămas singur, uitat de toţi aceia care te-au înconjurat cu simplitatea lor şi care veneau la tine în momentele în care toţi ceilalţi plecau...

joi, 15 aprilie 2010

Duduia ANI s-a lins pe bot

V-am spus că trăim într-o ţară de căcat? Nu v-am spus? A, ştiaţi şi voi lucrul ăsta şi nu mai e nevoie să-l repet? Bine, dar de păţania duduii ANI pe care nişte judecători de la Curte au găsit-o neconstituţională prin părţile esenţiale, ce ziceţi? Vă bucuraţi când auziţi că a prins-o cu fofârlica taman pe cea ce se credea cea mai integră duduie din România. Normal. Nesimţita dracului îşi luase nasul la purtare şi începuse să se bage ca musca în laptele unor mahări de pe la noi. Păi, până când îşi face cineva de cap în ţara asta portocalie? Ei, drăcia dracului. Unde ne credem? În Germania, în Suedia sau Danemarca? Bine i-au făcut. Să fie învăţătură de minte pentru orice doamnă sau domnişoară instituţie a statului de drept din România care se întind mai mult decât le e plapuma. De azi, şi până la noi ordine, mademoiselle s-a lins pe bot. Gata cu trimiterile în judecată a iliciţilor şi a confiscării averilor acestor îmbuibaţi mioritici. De amu înainte, ANI a noastră va avea grijă doar să-i monitorizeze pe uitucii ce nu-şi depun la timp declaraţiile de avere şi de interese şi nimic mai mult. Că dacă nu se potoleşte nici aşa, o pun capră, ăştia de la Curtea Constituţională, şi o trag de tot pe dreapta. Că de aia trăim într-o ţară în care căcatul se mănâncă cu polonicul de la popota regimentului.

miercuri, 14 aprilie 2010

Gala umorului politic românesc

De mai bine de un an, suntem martorii celei mai jalnice guvernări postdecembriste. Dacă televiziunile s-ar gândi vreodată să organizeze „Gala umorului politic românesc“, cu siguranţă că Birlic, Tomazian, Nea Mărin, Arşinel şi Stela, Nae Lăzărescu şi Vasile Murariu ar părea nişte nişte pârliţi de amatori pe lângă aceşti monştrii ai umorului negru. Am ţine-o tot într-o veselie şi am uita de ratele neplătite, de restanţele la încălzire ori de gustul salamului plin de zgârciuri. Până şi viaţa ni s-ar schimba în bine şi, de bucurie, ne-am pune să scriem versuri care să ne deschidă calea marilor „succesuri“.
Păi, cum să nu râdem, chiar şi cu burta goală, de idioţeniile spuse şi făcute de aceşti miniştri portocalii ai Cabinetului condus de piticotul de Boc? Uitaţi-vă la dom' Funeriu, cu ce faţă de marţian şi gândire filozofică apare el în faţa profesorilor şi elevilor să le explice teoria chibritului aplicată în noua lege a învăţământului. Jur pe roşu, cum ar spune un bun amic, dacă omul ăsta nu a luat lecţii de actorie de la marele Băselu în materie de discurs politic. Din cap până în picioare, e tot o grimasă, de parcă ar fi mereu constipat. Dureros este că, din constipaţia lui ies nişte idei de te doare dibla, nu alta: adio titularizare, profesorii vor fi angajaţi după bunul plac al directorilor, primarilor şi comitetului de părinţi şi elevi, gimnaziul se întinde până în clasa a IX-a, bacul se va da în pauza mare ş.a.m.d. , până se va alege praful de şcoala Domnului Trandafir.
Sau, priviţi-i pe Vlădescu şi Şeitan, şi nu veţi înţelege o iotă din ce ne-au tot spus până acum în legătură cu legea pensilor. În afară de faptul că am râs şi am făcut băşcălie de ei zi de zi, nu am reuşit să pricepem nimic din gargara cu pensiile nesimţite ori cu salariile bugetarilor care, ba creşteau, dimineaţa pe la 10, ba scădeau, două ore mai târziu, pentru ca seara să apară Little Boc la televizor ca să-i urecheze. Amintiţi-vă cât am râs când au propus ca alocaţiile copiilor să se acorde în funcţie de câştigurile părinţilor şi era cât pe aci să facem pe noi la sugestia a nu ştiu cărui ministru, ca amenzile aplicate şoferilor să difere în funcţie de leafa pe care o au.
Mai nou, neaoşul ministru Cseke Attila ameninţă bolnavii cu controale la domiciliu. Pe cine nu-l găseşte acasă echipa de activişti trimisă în inspecţie, îl arde la buzunare. Propunerea nu specifică clar ce se întâmplă cu bolnavul pe care îl află stând pe budă şi nu înfofolit în pat. Normal ar fi să nu-i plătească concediul medical. Că, dacă îi vine să se ducă la closet, să-i pună sub el plosca sau oliţa. Un bolnav constincios şi conştient de importanţa şi gravitatea legii ce stă să se fete, aşa ar trebui să facă.
Deci, nu am dreptate cu „Gala umorului politic românesc“? De ce să-i schimbăm şi să-i rotim ca pe vremea comuniştilor? Vorba lu' Nea Mărin: Bă, unde mai găsim alţii mai buni? Să-i lăsăm acolo unde sunt şi să râdem în continuare de ei. Că sunt mişto, haioşi şi glumeţi. Zău, aşa.

marți, 13 aprilie 2010

Lecţia poloneză

Dispariţia tragică a preşedintelui Lech Kaczynski, a soţiei sale şi a altor 84 de personalităţi din elita de la Varşovia nu reprezintă doar un moment trist şi dureros din istoria Poloniei. Catastrofa aviatică de la Smolensk a căpătat dimensiunile unei lecţii de viaţă pe care poporul polonez o predă Europei şi lumii întregi. Un popor care i-a urât pe nemţi, dar nici nu i-a dorit pe sovietici. Şi de la unii, şi de la alţii, au venit marile drame de-a lungul istoriei şi, cu toate acestea, a supravieţuit vremurilor, demn şi neînfricat. Poate doar sârbii mai suportă o astfel de comparaţie. La polonezi, zicala româească cu „Capul plecat, sabia nu-l taie“, nu funcţionează. Chiar dacă a avut destui contestatari în ţara sa, Kaczynski nu s-a căciulit în faţa marilor puteri. În astfel de momente cruciale pentru viitorul unei naţii, polonezii au făcut front comun, împărtăşind împreună durerea. Au uitat şi de disputele doctrinare şi de neîmplinirile Kaczynski. Cu toţii şi-au aşteptat preşedintele, au îngenuncheat, au aprins lumânări şi s-au rugat pentru sufletul lui şi a celorlalte personalităţi dispărute. Mă întreb, cum ar fi reacţionat românii în faţa unei astfel de drame? Ar fi urmat exemplul polonezilor sau s-ar fi împărţit în două: în cei ce l-au votat pe preşedinte, şi în ce-i ce au fost alături de Geoană? Un răspuns ce nu pare greu de dat, dacă e să ne gândim la felul cum, de-a lungul istoriei, ne-am respectat conducătorii şi momentele tragice ori de glorie ale poporului român. De exemplu, despre Unirea Principatelor Române, Răscoala din 1907, Mărăşesti sau Ip, se vorbeşte tot mai puţin. Antonescu e scos criminal de război, Ceauşescu a fost dictator, Iliescu, comunist şi vinovat pentru morţii din decembrie '89, Constantinescu rămâne în istorie cu porecla de „Ţapul“ şi preşedintele ce s-a recunoscut învins de securişti. Urmează la rând Băsescu, terminatorul flotei comerciale. Ăştia suntem noi, românii. Clevetitori şi intoleranţi. Nu uniţi, ci mereu dezbinaţi. Dar, cu capul plecat la Înalta Curte, la Moscova, la Washington. Dacă şi din Burkina Faso ne-ar fi venit ceva de ros, cu siguranţă că şi acolo ne-am fi dus să ne închinăm marelui şef de trib. Marea durere a polonezilor poate fi o lecţie pentru noi toţi. Măcar atât, dacă Dumnezeu nu ne-a dat un preşedinte de talia lui Lech Kaczynski.