Cui îi mai pasă de cine a tras în noi?

Azi, a fost în 22. 22 decembrie. "Cine a tras în noi, în 16-22?" Vă mai amintiţi? După cum au decurs lucrurile pe la televiziunile de stat şi private, e greu de dat un raspuns afirmativ. Ziua de naştere a lui Prigoană pare o ştire mai importantă decât cea despre aflarea adevărului din acel decembrie însîngerat. La fel şi trecerea miniştrilor Cabinetului Boc prin comisiile Parlamentului. Ca să nu mai vorbesc de cea referitoare la moartea actriţei americane, Brittany Murphy, ori de povestea de dragoste, reluată de zeci de ori, dintre Nelu Bălăşoiu şi Maria Cornescu. Noroc că astăzi nu a mai fost frig ca ieri sau alatăieri, ceea ce ne-a amintit, unora, că tot la fel a fost şi în urmă cu 20 de ani. Deşi s-a murit ca în alte părţi ale ţării, în Reşiţa nu s-a simţit nimic spectaculos în această zile. Poate doar resemnare. Ceea ce, să recunoaştem, este trist după două decenii de măreţe realizări capitaliste. Predicţia lui Brucan, celebrul oracol din Dămăroaia, ne urmăreşte mereu, precum stafiile unui timp trecut de care nu putem scăpa. Pentru că aşa vreau cei care au călărit România acestor ani. Au călărit-o şi şi-au bătut joc de noi. An de an, zi de zi, ceas de ceas. Atât de mult, încât au scindat-o în două: în cea care a votat marinelu' şi în cea care i-a fost potrivnică Băselului. O Românie unită, măcar în astfel de momente de comemorare, nu pare posibil. Prigoană, Brittany Murphy, Nelu Bălăşoiu, Maria Cornescu, Adi Minune ori Leo de la Strehaia fac rating mai mare decât această zi în care cu toţii ar trebui să ne întrebăm: "Cine a tras în noi, în 16-22?" Şi e păcat. Mare păcat pentru acest popor român.

Cum mi s-au rătăcit prietenii

Dumnezeu îţi dă părinţii, iar prietenii ţi-i alegi singuri. Aşa grăieşte o veche vorbă românească. La viaţa mea, n-am avut foarte mulţi prieteni adevăraţi. Degetele de la o singură mână îmi sunt martore. Nu pentru că nu mi-aş fi dorit, ci pentru că aşa a fost să fie. Sunt un tip sociabil, înţelegător şi foarte săritor în situaţiile dificile prin care trec cei dragi mie. Din acest punct de vedere sun OK. Din păcate, nu e suficient să legi o prietenie trainică cu cineva, lucru evident în ultimele două decenii ale existenţei noastre. Nevoile tot mai mari ale unora, mai ales cele de ordin material, ii fac pe sa se autoexcluda de pe lista ta cu prieteni. Nu pentru că ţie ţi-ar merge grozav, ci din dorinţa lor de a fi mereu în căutarea unor oameni mai puternici şi mai influenţi. Cu siguranţă, la un moment dat, ei s-au folosit de tine ca de o rampă de lansare în viaţă. Firesc pentru unii, josnic pentru alţii. Le mulţumesc tuturor celor care m-au dezamăgit în acest mod, pentru faptul că mă ajută să-mi scriu noul roman. Totodată, uşa casei mele le este deschisă, ca şi în alţi ani, în seara de Crăciun. Dar nu numai atunci.

Prostănacul lui Vântu

Până nu de mult, Mircea Geoană poza în Prostănacul lui Iliescu. De joi seara, cel care visează să audă cântecul cucuvelei la Cotroceni, a ajuns şi Prostănacul lui Sorin Ovidiu Vântu. Ca un om cu creierul bombat ca la curcă, Geoană a muşcat momeala aruncată de SOV şi, inexplicabil, i-a trecut acestuia pragul casei la o oră la care stafiile îşi fac rondul de noapte. Stafiile şi pozarii, însă nu ăia de două parale, ci cei care ştiau de dinainte de programul de relaxare al Prostănacului. Intervenţia lui SOV în direct la televiziunea personală, precum şi dezinvoltura ziariştilor pe care îi plăteşte din buzunarul său, au dat impresia că bietul candidat la preşedenţia României a fost lucrat tocmai de mogulul media, pe care Băsescu a obosit în campanie rostindu-i numele. Chiar dacă va câştiga alegerile de duminică, Mircea Geoană va începe mandatul cu o mare minciună. Încă un preşedinte mincinos este tot ce lipsea românilor în acest moment.

România, încotro?

Ura! Reşiţa a intrat, în sfârşit, în România. Ba, chiar şi în Europa, am putea zice. Dar nu prin numărul mare de investitori străini, revigorarea industriei ori explozia mult aşteptată în domeniul turismului. Deşi ne-ar fi prins bine toate acestea, Reşiţa a ajuns să puncteze la partea urâtă a lucrurilor cu care ne-am obişnuit în ultimii ani. În decurs de numai două zile, tâlharii au jefuit o bancă şi un casino, după regulile clasice văzute în filme: arme, ameninţări şi teroare în rândul personalului angajat. În cazul băncii, hoţii au dat dovadă de un tupeu ieşit din comun, abandonând motocicleta cu care veniseră, la mai puţin de 300 de metri de locul jafului. Cârcotaşii pot jubila: fapta a avut loc pe fondul crizei guvernamentale, exact în perioada în care bugetarii sunt trimişi acasă în concediu fără plată. Poliţiştii nu fac nici ei excepţie de la regulă, iar hoţii profită din plin de această aberaţie marca Emil Boc. Nu ştiu dacă în condiţii de normalitate un astfel de caz putea fi prevenit. Cert este, însă, faptul, că România a ajuns într-o situaţie extrem de periculoasă, ea fiind privită dinafară ca un sat fără câini. Criza economică, ce se adânceşte de la o zi la alta, precum şi disoluţia instituţilor statului, preocupate mai degrabă de scandalurile din societate, contribuie din plin la amploarea fenomenului infracţional. Ne îndreptăm spre o societate în care siguranţa zilei de mâine şi securitatea cetăţeanului de rând nu le mai garantează nimeni. Nici măcar guvernanţii şi politicienii preocupaţi să pună mâna pe ciolan.