2009, un an al paradoxurilor

Pentru mine, anul ce abia s-a încheiat, a fost unul ciudat, ca să citez un bun prieten. A fost anul în care, spre sfârşit, am publicat două cărţi. Primele din viaţa mea. Motiv de bucurie, fie doar şi pentru faptul că, în plină criză economică, am reuşit să întâlnesc sponsori cu ajutorul cărora cărţile au putut să vadă lumina tiparului. Nu acelaşi noroc l-a avut poetul Iacob Roman, ca să dau un singur nume de autori ce sunt nevoiţi să stea cu manuscrisul închis în sertar. Romanul "Amanţi de sfârşit de săptămână" l-am început în urmă cu zece ani. De atunci şi până acum, l-am rescris de "n" ori. Sunt mulţumit. Pentru că trăiesc în România, nu se putea să nu am parte şi de lucruri triste. În ordine cronologică, am pierdut slujba la ediţia regională Transilvania-Banat a cotidianului Gardianul, poate cel mai serios ziar cu care am colaborat de-a lungul anilor, sănătatea m-a dus pe patul de spital, alegerile şi viaţa politică mi-au lăsat un gust amar. dar, peste toate astea, am pierdut câţiva prieteni. Unii, chiar de suflet. S-au îndepărtat de mine deşi, eu am rămas acelaşi naiv incurabil, când vine vorba de întins mâna celui ce are nevoie de tine în momente grele. Alegerea a fost a lor, am respectat-o şi mă străduiesc să-i înţeleg. Pentru că există, totuşi, o lege a compensaţiei, spre sfârştul anului am cunoscut o persoană deosebită care, prin felul ei de a fi, promite să nu mă dezamăgească.