Înjurătura, ca o necesitate

Un coleg de breaslă propunea pe blogul tău un exerciţiu de sinceritate: Se înjură sau nu în redacţiile de pe la noi. Postările afişate mi-au întărit convingerea că şi printre jurnalişti sunt destui ipocriţi. La fel ca femeile care se jură că nu s-au gândit niciodată la o fantezie sexuală. Adevărul este că prin câte redacţii am trecut, n-am întâlnit una în care să nu se fi înjurat. Uneori, chiar birjăreşte. Să nu vă imaginaţi că jurnaliştii sunt nişte bădărani sau o adunătură de oameni fără căpătâi. Dimpotrivă, mulţi sunt deştepţi foc, cu facultăţi serioase şi cu o pregătire profesională deosebită. Numai că, şi ei sunt oameni. Spuneţi-mi, ce om nu înjură în ţara guvernată de Băselu şi Marele Boc, când vede toate mârşăviile posibile? Pensionarul? Funcţionarul de la primărie? Şomerul? Aiurea. Toţi înjură, şi cu atât mai mult ziaristul căruia patronul sau redactorul-şef îi bag pumnul în gură. Ce reacţie ar putea avea un ziarist după ce participă la o conferinţă de presă ţinută de un politician îmbuibat? Să exulte? Să ţipe cât îl ţin bojicii de fericire că e contemporan cu ăsta? Unde mai pui că pe textul lui lucrezi de-ţi sar capacele căci, altfel, ar râde cititorul şi cu curul de el. Uite, eu astăzi i-am înjurat pe ăştia de la Aqua Caraş care ne opresc tot timpul apa. Înainte, mai lipeau un anunţ pe uşa de la intrare în bloc. Acum doar ne trezim că nu mai curge apa. Nesimţirea lor nu are margini. Îşi fac reclamă peste tot cu celebrul Program ISPA, însă, în realitate, totu-i un rahat, "Made in Reşiţa". Şi, ăsta e doar un exemplu din oraşul ăsta care se chinuie să supravieţuiască. Ca şi ziariştii, de altfel. Ăia care înjură.