E o ruşine să fii român?

N-am fost niciodată de acord cu cei ce mărturisesc public că le este ruşine că sunt români. Aşa am fost educat şi aşa am deprins din învăţăturile înaintaşilor. Din cărţile de căpătâi ale acestui neam şi din jertfa celor ştiuţi şi neştiuţi de manualele de istorie. De la o vreme, observ că tot mai mulţi sunt cei care nu se sfiiesc să-şi arate regretul în acest sens. Paradoxal, nu sunt oameni de la coada vacii şi nici crescuţi în pădure. Sunt persoane publice, cu ştaif, aş putea spune, care au realizat ceva în viaţa lor. Au bani şi un nume în societate. Şi, atunci, de unde acest resentiment ce nu ne caracterizează pe noi, românii? Cred că totul pleacă de la stat. De la statul de drept care la noi există doar în planul teoriei. Acest stat a ajuns să nu ne mai reprezinte. În loc să ne apere interesele, am ajuns la mâna unor îmbuibaţi ce guvernează România. La mâna profitorilor unui regim devenit imun la problemele cu care se confruntă cetăţeanul de rând. Dispreţul şi aroganţa tronează peste tot: în discursuri, în faţa ghişeelor, în timp ce umilinţa e tot ce ne-a mai rămas. Prin politica lor, au reuşit să ne dezbine, pentru că aşa ne pot controla şi manipula mai uşor. Rezistenţa la ce ne oferă ei nu există. Societatea civilă, de la începutul anilor '90, e doar o amintire. Variantele sunt puţine: ori joci după cum ţi se cântă ori ajungi în stradă. Dureros e, că pentru păstrarea locului de muncă, am ajuns să tăcem la fel ca înainte de '89. Fie doar din aceste motive mărunte, să nu-i judecăm prea aspru pe cei ce gândesc altfel decât cei mulţi