vineri, 19 februarie 2010

Lacrima jurnalistului

În seara aceasta, am văzut-o pe Alessandra Stoicescu altfel de cum eram obişnuit. Avea ochii înlăcrimaţi şi glasul sugrumat de emoţiile despărţirii de "Observatorul" de la Antena 1. După ani de zile petrecuţi seară de seară la pupitrul ştirilor de la ora 19, este normal să se întâmple aşa. La urma-urmei, jurnalistul este şi el om. Are sentimente ca oricare altul dintre voi, iubeşte, suferă şi, ceea ce îl deosebeşte de ceilalţi, trăieşte la maxim evenimentul. Şi eu am plâns. Nu mi-e ruşine să recunosc acest lucru. Nu de multe ori, în cei 16 ani de meserie, dar am plâns. N-am făcut-o în decembrie 1994 când, 2.000 de revoltaţi de la UCM Reşiţa m-au huiduit, scuipat şi lovit pentru că nu le împărtăşisem motivele pentru care continuau să protesteze în stradă, şi nici în martie 2008 când, patronul ziarului, pe numele său, Simion Iancu, zis Simi, secretarul general al PDL Caraş-Severin şi primarul oraşului Oţelu Roşu, mi-a desfăcut contractul de muncă de la cotidianul pe care îl infiinţasem iar, mai apoi, i l-am cedat acestui politician de doi bani. Dar nici în 1999 când, sute de muncitori instigaţi de un ofiţer de la "Doi şi un sfert" ne-au sechestrat în biroul directorului de la CM Bocşa şi ne-au ameninţat cu moartea. Astfel de momente sunt inerente în viaţa jurnalistului care îşi asumă deliberat riscul vorbelor scrise sau rostite. Prima dată am plâns 15 martie 2004, când am lansat "Sud-Vestul", ziar pe care l-am înfiinţat împreună cu doi colegi, iar a doua oară, în ziua în care un cititor mi-a făcut cadou de Crăciun o cană. Una simplă, dar pe care omul trecuse cu litere aurii recunoştiinţa lui pentru articolele scrise de mine de-a lungul anilor. Pentru unii, poate că gestul cititorului anonim ar fi putut trece neobservat. Mie, mi-a stors o lacrimă. În loc de "mulţumesc". Exact ca Alessandrei Stoicescu în seara aceasta.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu