Cu scârbă despre Voicu

Cătălin Voicu a fost arestat. Pentru cel puţin 30 de zile, senatorul va sta în spatele gratiilor. Asta, în cazul în care nu i se va accepta recursul de vineri. Sincer să fiu, chiar dacă ne aflăm în Săptămâna Mare, nu mă aşteptam la o asemenea minune din partea justiţiei române. După ce s-a tot căcăit de-a lungul timpului, justiţia pare să fi fost oarbă de data asta. N-a ţinut seama de gradele de pe umeri şi nici de statutul său de parlamentar. L-a trimis acolo unde îi este locul. În arestul poliţiei, alături şuţi, proxeneţi şi borfaşii de rând. Chiar dacă prezumţia de nevinovăţie funcţionează şi în acest caz şi a avut de o campanie mediatică mai mult decât suspectă, Cătălin Voicu rămâne un gunoi. Unul din multele gunoaie ce s-au ridicat în ultimii 20 de ani din mocirla politicii dâmboviţene. Un politician de doi bani care a ajuns în Parlamentul României nu pentru că ar fi fost deştept, ci pentru că aşa au considerat stăpânii lui, mereu dispuşi să încurajeze reţelele de tip mafiot. La câte pretenţii şi vise de prea mărire a avut în urmă cu un an, mă aşteptam să rămână bărbat până la capăt, să lase justiţia să-şi facă treaba. Dar n-a dat dovadă de aşa ceva, dovedindu-ne cât de mărunt îi este caracterul. În încercarea disperată de a scăpa de răcoarea arestului, a invocat copiii sai mici şi părinţii bătrâni. Din acest motiv, mi-e scârbă să mai scriu despre acest individ impostor.

Cine nu-i cu noi e împotriva noastră!

De douăzeci de ani trăim într-o permanentă confuzie. Începând cu dosarele revoluţiei şi terminând cu legile educaţiei, salarizării unice şi ale pensiei. Nimic concret, nimic palpabil. Totul e păcăleală cu efect de algocalmin. Adevărul e rostit cu jumătate de gură, în timp ce minciuna răzbate din fiecare frază de cei ce conjugă verbul „a conduce“ la trecut, prezent şi viitor. Între cei care au fost şi sunt la Putere, nu există nici o diferenţă. Şi unii, şi alţii s-au dovedit vânzători de iluzii împachetate în staniol roşu, galben şi portocaliu. Şi unii, şi alţii s-au arătat mai degrabă preocupaţi să distrugă, decât să pună ceva în loc. Trufaşi, sfidători, ipocriţi şi lipsiţi de scrupule, indiferent de doctrina cu care au defilat până acum. Cu toţii au avut, au şi vor avea un singur interes: cel al bunăstării personale. Pentru asta se cumpără voturile şi se împart pomenile electorale. Cu nesimţire şi cu rânjetul pe feţele politicieni născuţi, din nimic, peste noapte.
Iar noi continuăm să le fim părtaşi. Zi de zi, ceas de ceas. Ne bucurăm pentru câţiva creiţari aruncaţi din patru în patru ani şi le suportăm inepţiile debitate seara la televizor. Ne consolăm cu gândul că nici ăia de dinainte n-au fost mai buni, în timp ce actualii se organizează după principiile de clan mafiot. „Cine nu-i cu noi e împotriva noastră“, sub această deviză se fac angajările în administraţia locală, se împarte bugetul judeţului şi se aranjează licitaţiile publice.
În fiecare dimineaţă ne trezim cu greaţa în gât, dar nu ne pasă. Ne-am obişnuit cu ea, la fel cum ne obişnuisem cu tacâmurile şi adidaşii lui Ceauşescu. Şi ne încăpăţânăm să ne ducem existenţa în această hazna urât mirositoare. De ce? Numai generaţia de mâine poate spune lucrul ăsta.

Mile, for ever

Îţi mai aminteşti cum ne-am cunoscut? Era într-o zi geroasă din decembrie 1994. La Reşiţa, în cabinetul prefectului de atunci, Traian Zamfir. Da, prefectul acela care predase cândva Socialism Ştiinţific iar atunci, de câte ori suna telefonul, sărea de pe scaun şi lua poziţia de drepţi, crezând, de fiecare dată, că la celălalt capăt al firului se afla tătuca Iliescu. Tu lucrai la "Timişoara", eu la "Timpul". Eu aveam vreo 36 de ani, tu, nici 20. Amândoi eram la primele experienţe jurnalistice de mare amploare. În Piaţa Prefecturii erau adunaţi 10.000 de oameni care cereau să vină nea Nicu Văcăroiu să liniştească spiritele încinse.
Şi, pentru că, de obicei, nouă jurnaliştilor ne e dat să ne întâlnim doar în momente fierbinţi, ne-am revăzut tot în Piaţa Prefecturii din Reşiţa, la cumpăna celor două milenii, sub ploaia de pietre şi ouă roşii aruncate de sindicaliştii lui Muhu. Îţi aminteşti cum îmi spuneai? "Dacă tot dau cu ouă, să arunce şi cu pâine şi carne de miel, să ştim o treabă". Nu mai lucrai la ziar, aveai deja un nume în televiziune şi, cu toate astea, erai neschimbat. Nu aveai nimic din aerul de vedetă pe care o ţară întreagă o vede seară de seară la televizor.
Apoi, ne-am întâlnit în noaptea cutremurului de la Moldova Nouă. Într-o sâmbătă, pe la unu noaptea, te-am sunat să te anunţ de cutremur. Erai în drum spre Caransebeş şi te-ai grăbit să ajungi la Reşiţa să mă iei şi să ajungem cât mai repede în Clisură. Hârbul de Cielo primit de la Antena 1 ne-a lăsat cu degetul în gură la ieşire din Pojejena. Îţi aminteşti? Noroc cu prietenul nostru Eugen Băleanu, care ne-a recuperat de pe marginea drumului.
Câţiva ani, nu ne-am mai văzut, ci doar ne-am vorbit la telefon. N-am avut şansa ta şi a lui Mario Balint de a fi la Bagdad, Kandahar, Belgrad ori Pristina. Eram fericit ştiindu-vă pe voi acolo, în prima linie a celor mai importante evenimente ale acestui început de secol.
Nu te mai ţin de vorbă. Nu pentru că nu mi-aş dori, ci pentru a nu-mi vedea lacrimile ce nu contenesc să-mi brăzdeze obrazul...

Să ne rugăm pentru Mile!

Prietenul şi colegul nostru Mile Cărpenişan se află într-un moment de răscruce. Bărbatul care a făcut istorie, ca reporter de război, pe fronturile de luptă din Irak, Afganistan, Serbia şi Kosovo se zbate între viaţă şi moarte pe un pat de spital. Un păcătos de furuncul i-a provocat o septicimie severă, iar de aici, blocajul renal şi o comă profundă. Viaţa lui depinde nu doar de priceperea medicilor, cât mai ales de felul în care organismul său va răspunde la tratamentul ce îi este administrat. Fiecare oră este preţioasă, fiecare zi câştigată reprezintă o speranţă în plus pentru Mile, familie şi noi toţi, prietenii lui care am ştiut să-i apreciem talentul, profesionalismul şi abnegaţia de jurnalist profesionist. Mâine este dumincă. Să mergem la biserică şi să ne rugăm pentru Mile. Să ne rugăm ca Dumnezeu să nu-l lase să-şi ia zborul de lângă noi pentru că, noi, de la oameni simpli şi până la prieteni şi famile, avem nevoie de el în continuare.

Pentru un pumn de creiţari...

N-am mai scris de mult pe blog. Unii au observat acest lucru, întrebându-mă dacă nu cumva din cauza sănătăţii s-a întâmplat aşa. Îi asigur pe cititorii fideli că nu acesta a fost motivul. N-am mai scris din pricina scârbei ce m-a cuprins - oare, pentru a câta oară? - în acest început fals de primăvară. Mi se puseseră pe suflet inepţiile piticotului Boc, aburelile miniştrilor portocalii, inconsecvenţa sindicaliştilor, agramările lui Becali, lăbărelile lui Ponta, prostia şi subcultura promovate de Măruţă, Mădălin Ionescu şi Dan Capatos, încât mi-era silă să mă apuc să-mi dau şi eu cu presupusul despre nu ştiu ce rahat cu care ne ornăm viaţa de zi cu zi. Şi, poate aş fi continuat să tac, dacă nu mi-ar fi ajuns la ureche o întâmplare bulversantă pentru orice om normal din lumea asta. Un popă din Bocşa a refuzat să îngroape un mort, pe motivul că familia nu a avut bani să-i plătească slujba. Omul în sutană nu s-a sinchisit să-i cânte prohodul că, vorba aia, nimic nu se face pe de-a fecea în România de asăzi. Din câte am auzit, mortul era ţigan din cartierul Marginea şi, pe deasupra, fusese şi orb. Pentru nişte amărâţi de creiţari, individul, că popă nu-mi mai vine să-i spun, nici că i-a păsat de canoanele bisericeşti. Ca să nu mai vorbim de durerea familiei amărâte. Până la urmă, primarul şi sindicaliştii din Poliţia judeţului au pus mână de la mână pentru simbria acestui mercenar al Domnului! Protopopul spune că e o invenţie, însă rudele mortului susţin altceva. Un altceva care ţine de nesimţirea unora ce au ajuns, întâmplător, să slujească în Sfântul Altar.

Academicianul epavelor

Trăim vremuri de căcat. Ca atare, nu trebuie să ne mirăm ce se întâmplă zi de zi în această ţară. Cum ar fi, de exemplu, intenţia unui parlamentar PDL de a introduce în Codul Penal pedepse pentru practicarea vrăjitoriei. Sau, a altuia, de a pune prostituatele să plătească impozit la stat pentru plăcerile oferite bărbaţilor. Ce contează că prostituţia nu e legiferată în România, important e să scoatem bani din orice. Pe la începutul anului, ministrul finanţelor avansa ideea ca indemnizaţia pentru copii sa se acorde în funcţie de veniturile părinţilor. Aşa, să-i învăţăm minte pe ai bogaţi care au de gând să mai facă copii şi să-i încurajăm pe ai săraci să umple casa de plozi. Deunăzi, Academia Română l-a făcut membru de onoare pe bădiuca Traian, în semn de respect pentru strădania lui de a le oferi un sediu nou. Bravo, că altfel nu poţi spune. După Leana lui Ceauşescu, Băselu este al doilea om ce a deţinut în stat o funcţie atât de înaltă, care ajunge ditamai academicianul. Asta, ca să mai zică Berlusconi, Sarkozy, Medvedev sau Obama că Băsescu e mai prejos decât ei la intelighenţă. După câte a făcut în ţara asta, Traian Băsescu merita cu totul altceva. În 1990, România flota maritimă comercială avea 300 de nave. Azi au mai rămas doar şase. Restul au ajuns epave şi fier vechi. Meritul indiscutabil este al academicianului de renume mondial, care a juns să conducă România, precum flota care astăzi nu mai e.

Politizarea halitorilor de căcat

De ani de zile se tot vorbeşte de alinierea directorilor şi şefilor instituţiilor statului la culoarea politică predominantă, rezultată după desfăşurarea alegerilor. De fiecare dată, guvernanţii au dezminţit această teorie, apelând la argumente ce n-au stat niciodată în picioare. Pe când se înfruptau din ciolanul Puterii, liberalii au inventat sintagma de funcţionar public, ceea ce, teoretic, îi conferea respectivei persoane o anumită siguranţă în păstrarea postului. Au plecat liberalii şi au venit pediştii şi pesediştii şi, odată cu ei, s-a schimbat şi regula jocului. Aşa s-a născocit chestia cu mobilitatea funcţionarilor publici, prin care prefecţii puteau fi schimbaţi peste noapte şi strămutaţi la dracu' în praznic. Dar comedia nu s-a oprit aici. Pediştii piticului Boc au intrat în istoria recentă, odată cu adoptarea legii prin care şefii deconcentratelor se numesc, exclusiv, pe criterii politice. Simplu ca vaca. Chestia asta trebuia făcută de mult, să ştie tot românul că, din patru în patru ani, prostul nostru schimbă prostul lor. Şi invers. De azi înainte, adio competenţă, adio calitate. Ai făţăul portocaliu, eşti nimerit să conduci ditamai instituţia a cărei activitate nici măcar nu şti cu ce se mănâncă. Dacă partidul ţi-o cere, te sacrifici pentru ţară şi popor. Cum e cazul lui Camacho, pe numele lui real, Marius Cârpan, care, din patron falimentar a ajuns ditamai directorul la Garda de Mediu din Reşiţa. Altfel spus, noua lege permite şefilor de deconcentrate să adopte aceeaşi politică de numire şi angajare pe baza carnetului de partid. Când vom intra într-o astfel de instituţie, vom şti că, de la portar şi până la director, toţi au aceeaşi culoare politică. Până şi femeia de serviciu ori vidanjorul de la Salubritate vor avea aceeaşi soartă. Pentru halitorii de căcat din ziua de azi, nici că se putea o lege mai bună. Iar acest lucru se datorează politrucilor portocalii şi honvezilor lui Marko Bela. Datorită lor, viitor de aur România are!