E o ruşine să fii român?

N-am fost niciodată de acord cu cei ce mărturisesc public că le este ruşine că sunt români. Aşa am fost educat şi aşa am deprins din învăţăturile înaintaşilor. Din cărţile de căpătâi ale acestui neam şi din jertfa celor ştiuţi şi neştiuţi de manualele de istorie. De la o vreme, observ că tot mai mulţi sunt cei care nu se sfiiesc să-şi arate regretul în acest sens. Paradoxal, nu sunt oameni de la coada vacii şi nici crescuţi în pădure. Sunt persoane publice, cu ştaif, aş putea spune, care au realizat ceva în viaţa lor. Au bani şi un nume în societate. Şi, atunci, de unde acest resentiment ce nu ne caracterizează pe noi, românii? Cred că totul pleacă de la stat. De la statul de drept care la noi există doar în planul teoriei. Acest stat a ajuns să nu ne mai reprezinte. În loc să ne apere interesele, am ajuns la mâna unor îmbuibaţi ce guvernează România. La mâna profitorilor unui regim devenit imun la problemele cu care se confruntă cetăţeanul de rând. Dispreţul şi aroganţa tronează peste tot: în discursuri, în faţa ghişeelor, în timp ce umilinţa e tot ce ne-a mai rămas. Prin politica lor, au reuşit să ne dezbine, pentru că aşa ne pot controla şi manipula mai uşor. Rezistenţa la ce ne oferă ei nu există. Societatea civilă, de la începutul anilor '90, e doar o amintire. Variantele sunt puţine: ori joci după cum ţi se cântă ori ajungi în stradă. Dureros e, că pentru păstrarea locului de muncă, am ajuns să tăcem la fel ca înainte de '89. Fie doar din aceste motive mărunte, să nu-i judecăm prea aspru pe cei ce gândesc altfel decât cei mulţi

Jos mâna de pe Coco!

Fără îndoială, Coco Galescu este omul momentului în Caraş-Severin. Aşa cum a fost cu ani în urmă Francisc Vaştag. Cu riscul de a deranja potentaţii vremii, ei au fost şi sunt cei mai buni, cei mai curajoşi şi cei mai cunoscuţi dintre cărăşeni. Performanţele lor vor fi cu greu egalate de cineva. Cu toate acestea, în loc să i se ridice statuie, Coco Galescu este târât prin sălile tribunalelor de doi pseudo-alpinişti. Şi, ca o încununare a mizeriilor de care avem parte de douăzeci de ani încoace, este condamnat la plata unor daune în valoare de 50.000 de lei. Ăsta e preţul a 15 pături, 16 paturi de lemn şi tot atâtea saltele a căror valoare de inventar este, atenţie, zero lei. Zdrenţele astea aşteaptă să fie ridicate de cei ce le revendică, însă ăştia vor daune şi, probabil, publicitate pe seama unuia dintre cei mai temerari alpinişti români. Culmea nesimţirii, procesul în care s-a pronunţat sentinţa a avut loc la Tribunalul Caraş-Severin în timp ce Coco Galescu se afla într-o expediţie în Himalaya. Vorba lui nenea Iancu: "Curat murdar, mon cher!". Şi asta nu-i totul, cei ce au făcut plângere în instanţă au în spatele lor un consilier local din Caransebeş. După cum îmi mărturisea Coco, e vorba de un membru PD-L, Matei Armaş, care în felul acesta ar încerca să se războiască şi cu primarul Marcel Vela. Nu ştiu dacă politicul are sau nu vreun amestec în această poveste urâtă. Sigur este, însă, faptul, că în ultimii şase ani de conducere pedistă în Caraş-Severin, nici un lider al acestui partid nu s-a gândit să-i acorde Titlul de "Cetăţean de Onoare al Judeţului". Şi asta spune totul despre cum ştim să ne preţuim valorile.

Înjurătura, ca o necesitate

Un coleg de breaslă propunea pe blogul tău un exerciţiu de sinceritate: Se înjură sau nu în redacţiile de pe la noi. Postările afişate mi-au întărit convingerea că şi printre jurnalişti sunt destui ipocriţi. La fel ca femeile care se jură că nu s-au gândit niciodată la o fantezie sexuală. Adevărul este că prin câte redacţii am trecut, n-am întâlnit una în care să nu se fi înjurat. Uneori, chiar birjăreşte. Să nu vă imaginaţi că jurnaliştii sunt nişte bădărani sau o adunătură de oameni fără căpătâi. Dimpotrivă, mulţi sunt deştepţi foc, cu facultăţi serioase şi cu o pregătire profesională deosebită. Numai că, şi ei sunt oameni. Spuneţi-mi, ce om nu înjură în ţara guvernată de Băselu şi Marele Boc, când vede toate mârşăviile posibile? Pensionarul? Funcţionarul de la primărie? Şomerul? Aiurea. Toţi înjură, şi cu atât mai mult ziaristul căruia patronul sau redactorul-şef îi bag pumnul în gură. Ce reacţie ar putea avea un ziarist după ce participă la o conferinţă de presă ţinută de un politician îmbuibat? Să exulte? Să ţipe cât îl ţin bojicii de fericire că e contemporan cu ăsta? Unde mai pui că pe textul lui lucrezi de-ţi sar capacele căci, altfel, ar râde cititorul şi cu curul de el. Uite, eu astăzi i-am înjurat pe ăştia de la Aqua Caraş care ne opresc tot timpul apa. Înainte, mai lipeau un anunţ pe uşa de la intrare în bloc. Acum doar ne trezim că nu mai curge apa. Nesimţirea lor nu are margini. Îşi fac reclamă peste tot cu celebrul Program ISPA, însă, în realitate, totu-i un rahat, "Made in Reşiţa". Şi, ăsta e doar un exemplu din oraşul ăsta care se chinuie să supravieţuiască. Ca şi ziariştii, de altfel. Ăia care înjură.

Axa Bagdad-Chişinău-Reşiţa

Azi m-am întâlnit cu prietenul Balint. Mario Balint de la România Actualităţi. Se pregăteşte să plece la moldoveni. La moldovenii de peste Prut. Marţi descinde în Bucureşti, iar miercuri o taie spre Chişinău. Până la 1 august, o să-i duc dorul. Timp de şase luni n-o să ne mai vedem. O să vorbim doar pe mess, căci eu nu prea ascult postul naţional de radio. Mario e un tip deştept, dar, şi norocos. Norocos că a găsit înţelegere din partea nevestei, Anca. Alta l-ar fi trimis de mult la plimbare. A prins vreo trei campanii în Irak - dacă nu cumva or fi mai multe -, Afganistanul, cu, de acum, celebrul Kandahar, toate în calitate de corespondent de război. La început a fost teribilismul apoi, rutina. El pleca la Bagdad, cum noi am fi mers până la Bolentinul din Vale. Pentru asta l-am invidiat mereu. În acelaşi timp, am fost mândru de performanţele lui, ca şi de ale lui Mile Cărpenişan, un alt prieten de-al meu, reporter special de primă linie în conflictele din Kosovo, Irak şi Afganistan. Spuneam că îl invidiez pe Mario pentru că, peste tot unde a fost a avut posibilitatea să stea faţă în faţă cu "actorii" acestor conflicte, suniţi, siiţi, mujahedini sau cum s-or mai numi ei. Acum se pregăteşte pentru întâlnirile cu preşedintele moldovean, Marian Lupu, cu premierul Vlad Filat şi ministrul de externe, Iurie Leancă. Singura chestie nasoală e că stă departe de casă. De familie. Partea bună, de la 1 august Mario intră în concediu, să-şi refacă forţele, ca s-o poată lua de la început. Şase luni la Bagdad, trei la Chişinău, una la Reşiţa...

Care presă?

În urmă cu douăzeci de ani, în România se vindeau zilnic peste 15 milioane de ziare. Aproape tot românul ţinea în mână cel puţin o publicaţie scrisă. Cererea era atât de mare încât, în mai puţin de o oră, se epuizau ziarele din chioşcuri, ceea ce obliga anumite redacţii să tipărească o nouă ediţie. Cozile de la punctele de difuzare dădeau dimensiunea interesului manifestat de cetăţeanul de rând, ahtiat după adevărurile dezvăluite fără oprelişti de noua generaţie de jurnalişti. La începutul mileniului, presa românească a început să-şi piardă din voiciunea începutului. Au apărut patronii de trusturi şi totul s-a dus dracului. Cu ajutorul lor, a început marea manipulare dictată de factorul politic. Dincolo de aceste ingerinţe nefaste în actul editorial, presa scrisă, dar nu numai ea, a început să-şi piardă din credibilitatea cu care era privită în anii '90. În plus, pe piaţă au apărut trusturile străine care au promovat o presă de o altă factură. Încetul cu încetul, anchetele grele au cam dispărut, articolele de fond au ajuns tot mai rare, să nu mai vorbim de reportajele şi alte genuri jurnalistice, locul lor fiind luat de aşa-zisele ziare de familie, pline de poze, dar goale de conţinut. Astăzi, la douăzeci de ani distanţă de la acele cozi interminabile, ziarele se vând după cum sunt de îmbrăcate vedetele. Cele cu Sensual, Daniela Crudu şi Andreea Manta au trecere la cititori, la fel şi ştirile de la ora la care englezii îşi beau ceaiul. Se vând bine şi violurile de babe, crimele amanţilor, sinuciderile din dragoste, băşina trasă de nu ştiu ce VIP într-un club exclusivist. În aist timp, presa adevărată, cea de opinie şi de anchetă, moare: Cotidianul, Gardianul, Ziua şi, cu permesiunea voastră, ultimul pe lista rămasă deschisă, Newsin, agenţia de presă a Grupului Realitatea.

De la Zavaidoc, la swing

În prima mea tinereţe, petrecerile cu prieteni erau cu totul diferite de cele de azi. Ţin minte că, babacii îmbrăcau hainele cele mai bune - taiorul strâns pe trup sau rochia de mătase care, neaparat, acoperea genunchii şi costumul din tergal, o stofă la modă în vremea aceea -, încălţau pantofii de lac, ele, şi îşi puneau la gât cravata cu elastic. Bărbaţii îşi ungeau părul cu ulei, să semene cu Clark Gable, iar femeile îşi prindeau buclele în spate, după modelul divei Vivien Leigh. Îşi dădeau întâlnire la Grădina de vară a restaurantului unde, în mijlocul ei era amenajat ringul de dans, betonat, iar jur împrejur se aflau mesele şi scaunele confecţionate dintr-un amestec de lemn şi fier forjat. Cu 15 lei mâncau pe săturate, bărbaţii beau bere, iar femeile Cico sau sirop cu sifon rece. Apoi dansau pe muzica lui Gherase Dendrino, Veselovski, Trio Grigoriu şi Malagamba, acompaniamentul muzical fiind apanajul unei formaţii în formatul clasic de la acea vreme: două viori, un ţambal, o broancă şi o guristă. Noi, copiii lor, organizam reuniuni, un fel de discoteci mai primitive, dar numai cu acceptul dirigului şi al directorului şcolii. Ne adunam în sala de sport unde ne aştepta DJ-ul cu sculele lui: un picup şi multe plăci. Magnetofonul a intrat mai târziu în obişnuinţa noastra. Eram înebuniţi după Beatles, Sincron, Mondial şi Phoenix. După "Hey Jude", "Canarul", "Iubire, bibelou de porţelan", "Hei Tramvai", dar şi după "twist", "pinguinul" ori "cea-cea-cea". Pe margine, dascălii erau cu ochii pe noi, ca nu cumva să ne facem de cap. Când se întuneca şi prindeam un moment în care aceştia ieşeau afară la o ţigară, unul dintre noi stingea lumina şi striga cât îl ţineau bojicii: "Pup-o bă! Şi o făceam, căci şi ei îi plăcea. Astăzi, că tot am intrat în Europa, lucrurile s-au schimbat mult. Între altele, întrunirile de odinioară nu se mai numesc reuniuni ci, ceva de genul swing. Adică, sex social distractiv, conform definiţiei postate pe net. Altfel spus, se strâng la un loc două, trei cupluri - dacă sunt mai multe, cu atât mai bine -, şi trec la treabă: soft swinging, swing închis, swing deschis. Fără inhibiţii şi fără prejudecăţi. Un fel de socializare sexuală. Se schimbă partenerii între ei, fără ca cineva să se supere. Nici urmă de gelozie. Dimpotrivă. Unde s-ar fi întâmplat asta acum 40 sau 30 de ani? Numai să fi obsevat că partenerul de viaţă arunca o privire pe stradă altuia, că totul se ducea dracului. Acum, chestiile astea sunt perimate. E bine sau e rău să faci swing? E imoral sau firesc? Simplă fantezie sau necesitate izvorâtă din realităţiile actuale? E greu de spus. Poate, mâine-poimâine, swingeri de azi se vor întreba la fel când odraslele lor vor căuta plăceri trupeşti cu fiinţe de pe altă planetă. Tot aşa cum au făcut-o babacii noştri, fani ai lui Zavaidoc, Lătăreaţa, Ciobăniţa, Gigi Marga şi Luigi Ionescu.

Dănutz-Finanţe SRL

Gluma săptămânii vine dinspre rock-ul românesc. Mai precis, dinspre Holograf. Dănutz SRL s-a hotărât să schimbe meseria de cântăreţ în cea de consilier al ministrului Finanţelor. Nu ştiu cum dracu se va împărţi Dan Bittman între cabinetul lui Vlădescu, concertele, la care nu va renunţa, şi emisiunea de la TVR 1. Probabil, că pe muzica sa, vor fi scrise versurile viitoarelor hit-uri, referitoare la disponibilizări de personal, impozitul pe drepturile de autor şi îngheţări salariale. După modelul lui Vlădescu, şi preşedintele Băsescu ar putea să instaleze la Cotroceni doi consilieri manelişti, pe Guţă şi Salam, cei care l-au susţinut prin cântec şi joc în campania din toamnă. Nu de alta, dar băşcălia din politica dâmboviţeană trebuie dusă până la capăt.

Cele două Românii

De ani de zile, avem de-a face cu două Românii: România celor aflaţi la Putere şi România celor care îşi ling rănile după ce-au pierdut alegerile. Regula jocului rămâne aceeaşi: învingătorii iau totul, în timp ce învinşii se mulţumesc cu firimiturile. De exemplu, după cum se aude, parlamentarii PD-L vor primi câte 70.000 de euro pentru colegiile pe care le reprezintă, bani ce vor merge la investiţii de interes local. În principal, biserici şi drumuri comunale şi judeţene. Primarii partidului portocaliu vor fi şi ei favorizaţi la împărţirea bugetului judeţean. Nu în egală măsură că, deh, nu toţi sunt prieteni sau neam cu jupânul judeţului căruia trebuie să-i pupi mâna, ca pe vremea lui Caragea Vodă. În acest timp, cei aflaţi în opoziţie exersează jocul de glezne, amintindu-şi de vremurile în care şi ei au împărţit caşcavalul cum au vrut. Simplu, nu?

Scârba care este

Astăzi, vorbeam pe mess cu o persoană apropiată. Îmi povestea despre scârba ce-o cuprinsese la început de săptămână. Nu-i vorba de scârba faţă de un anumit fel de mâncare, ci de acea stare de lehamite care pune stăpânire pe tine la un moment dat. Tot mai mulţi dintre noi simt acest sentiment care te repugnă. Faptul că unul ca Honorius Prigoană candidează pentru Parlament, că ministru finanţelor, Sebastian Vlădescu, e gata să demisioneze în cazul în care se va majora punctul de pensie cu 100 de lei şi vor scade contribuţiile la asigurările de sănătate, sau că Elena Udrea e cap de afiş în presa europeană, e suficient să-ţi trezească sila din când în când. Dar, nu numai asta, ce se întâmplă în judeţul Caraş-Severin şi în municipiul Reşiţa, sunt tot atâtea argumente ce-mi alimentează disconfortul sufletesc. Totul e cenuşiu, şi nu de la anotimpul de afară. Totul e în ceaţă şi nimeni nu ştie când aceasta se va risipi. Totul pare la timpul trecut, iar conjugarea la viitor nu e posibilă. Continuăm să ne hrănim din trecutul imperiului, dar nu punem nimic în locul a ceea ce am distrus cu bună ştiinţă de douăzeci de ani încoace. Unii, mereu aceiaşi, fac sula mare - bani, maşini, proprietăţi -, în timp ce drumurile judeţului sunt vai de mama lor. Nouă ce ne mai rămâne? Bună întrebare! Noroc cu scârba ce ne cuprinde din când în când, semn clar că încă n-am murit.

Pe când taxa pe înjurături?

Patruzeci de ani i-am aşteptat pe americani, să le fumăm Kent-ul, să le bem Coca-Cola şi să le mâncăm hamburgerii. Mai pe româneşte, să fim şi noi în pas cu lumea civilizată. Dacă unii n-au mai apucat să prindă ziua aceasta, drept pentru care s-au mulţumit cu Carpaţi fără filtru, Cico şi câteva urme de salam de soia între două felii de pâine primită pe cartelă, generaţia anilor '90 a avut mai mult noroc. Pe toate drumurile şi cărările mioritice găseşti toate aceste bunătăţi care au făcut istorie de-a lungul ultimului veac. Şi, când credeam că ne e şi nouă bine, iată că vine un ministru, aflat în inventarul lui Boc, care ne sfătuieşte, prieteneşte, să ne mai punem pofta în cui. După modelul gândirii ilustre a şefului său - ca să ne fie bine, trebuie ca întâi să ne meargă rău -, Attila Cseke, ministrul Sănătăţii, propune o nouă taxă pe viciu. Nu pe ţigări sau alcool, că astea există deja, ci pe produsele fast-food. Se aude că acelaşi lucru se va întâmpla cu dulciurile şi lichidele carbogazoase. Banii astfel obţinuţi urmează să fie folosiţi pentru programele din Sănătate. De suferit nu vor suferi guvernanţii sau politicienii, ci tot amărâtul de contribuabil, cocoşat de atâtea biruri acum, la început de an şide o nouă guvernare pedelisto-udemerito-independentă. Din păcate, nici măsura asta nu va reuşi să scoată ţara din criză. Singura taxă cu care Guvernul se poate salva este cea pe înjurături. Da, pe înjurăturile celor două milioane de bugetari ce nu vor mai beneficia de tichete valorice de masă, sau pe ale celor 15.000 de dascăli ce-şi vor pierde locurile de muncă ori a miilor de pensionari şi şomeri. La câte înjurături sunt astăzi pe cap de locuitori, România se poate clasa pe primul loc în Europa.

În spatele uşilor capitonate

Cu câteva zile înainte de a păşi în noul an, un cunoscut politician cărăşan se arăta surprins de faptul că, în oraşul de pe Bârzava, oamenii au feţele triste, deşi sărbătorile de iarnă erau în toi. "Nu vezi unul zâmbind, toţi sunt îngânduraţi, apăsaţi de griji, de parcă n-ar veni Anul Nou", remarca acesta. Şi tot el povestea că tocmai se despărţise de un alt lider cunoscut, de la un alt partid, cu care, de-a lungul anilor, o ţinuse numai în certuri şi dispute murdare. "M-a sunat să trec pe la el. Am băut un whisky, o cafea, şi am bârfit. Măcar acum la sfârşit de an", a conchis personajul nostru. Deci, "feţe triste, griji, whisky şi bârfe", acestea sunt ingridientele ce compun cotidianul politicianului român. Sau, poate numai atunci când renunţă la şofer şi la maşina care îl aşteaptă la scară ore întregi şi se îndură să facă câţiva paşi printre amărâţii fostei Cetăţi de Foc. Atunci, el are o revelaţie în privinţa gradului de sărăcie a oraşului cu istorie mai veche chiar şi decât cea a Statelor Unite. Poate atunci e singurul moment, sau poate nu, când se întreabă cum se poate trăi dintr-o amărâtă de pensie de 6-700 de lei ori dintr-un salariu de bugetar, când lui banii ăştia nu-i ajung pentru câteva ore de cumpărături la Mall-ul din Timişoara. Chiar aşa. Cum se descurcă profesorul debutant, medicul rezident, salahorul din construcţii şi alte categorii sociale ale căror venituri lunare abia dacă trec de 1.000 de lei? O întrebare pe care politicienii noştri ar trebui să şi-o pună zinic. În fond, disputa dintre ei nu are nimic cu bunăstarea oamenilor de rând, ci cu buzunarele lor. Demagogia din campaniile electorale se răsfrânge asupra celor mulţi. Şi unii, şi alţii mint cu neruşinare atunci când ne cerşesc voturile. Şi unii, şi alţii ştiu că dacă nu fac asta nu ajung să câştige alegerile, singurul lucru care, cu adevărat, contează pentru ei. De faţadă, sunt duşmani însă, în spatele uşilor capitonate, pun ţara, judeţul, oraşul şi comuna la cale. Le scot la mezat, prin licitaţii trucate şi înţelegeri murdare. Asta e ceea ce nu înţelege alegătorul când ajunge în faţa urnelor. Sau dacă înţelege, el pleacă de la premisa că "Alţii mai buni nu avem".

2009, un an al paradoxurilor

Pentru mine, anul ce abia s-a încheiat, a fost unul ciudat, ca să citez un bun prieten. A fost anul în care, spre sfârşit, am publicat două cărţi. Primele din viaţa mea. Motiv de bucurie, fie doar şi pentru faptul că, în plină criză economică, am reuşit să întâlnesc sponsori cu ajutorul cărora cărţile au putut să vadă lumina tiparului. Nu acelaşi noroc l-a avut poetul Iacob Roman, ca să dau un singur nume de autori ce sunt nevoiţi să stea cu manuscrisul închis în sertar. Romanul "Amanţi de sfârşit de săptămână" l-am început în urmă cu zece ani. De atunci şi până acum, l-am rescris de "n" ori. Sunt mulţumit. Pentru că trăiesc în România, nu se putea să nu am parte şi de lucruri triste. În ordine cronologică, am pierdut slujba la ediţia regională Transilvania-Banat a cotidianului Gardianul, poate cel mai serios ziar cu care am colaborat de-a lungul anilor, sănătatea m-a dus pe patul de spital, alegerile şi viaţa politică mi-au lăsat un gust amar. dar, peste toate astea, am pierdut câţiva prieteni. Unii, chiar de suflet. S-au îndepărtat de mine deşi, eu am rămas acelaşi naiv incurabil, când vine vorba de întins mâna celui ce are nevoie de tine în momente grele. Alegerea a fost a lor, am respectat-o şi mă străduiesc să-i înţeleg. Pentru că există, totuşi, o lege a compensaţiei, spre sfârştul anului am cunoscut o persoană deosebită care, prin felul ei de a fi, promite să nu mă dezamăgească.

Poporul şi gulerele albe

Ei nu îmbracă cămăşi cadrilate, aşa cum face omul de rând. Nu că ar fi prea ieftine, ci pentru că ţin la blazon. Orice politician, oricât de mărunt ar fi el, poartă o cămaşă albă, cu guler tare, iar la ea, o cravată asortată cu culorile partidului. Amărăşteanul e obişnuit cu cămeşa în pătrăţele, puloverul de la secon-hand şi pantofii sport. Îmbrăcămintea face distincţie între unii şi alţii deşi, o vorbă din popor spune că "Nu haina face pe om". Pe dracu. Astea sunt poveşti de adormit copiii. În România de azi, nu dă nimeni nimic pe tine dacă nu eşti tras la patru ace. Cu cât gulerul cămăşii e mai scrobit, cu atât mai mult vei fi înconjurat de snobi şi lingăi. Îmi amintesc de o scenă petrecută de mult, dar care mereu revine în actualitate. Mă aflam la cheful organizat de politicienii unui anumit partid din capitala Banatului de Munte. După discursurile de rigoare, a urmat bairamul, cu mai puţină mâncare, dar cu băutură pe săturate: ţuică de Teregova, răchie de Fârliug, votcă rusească, vin de Belobreşca şi whiskey cât cuprinde. La un moment dat, un trepăduş din suita şefului cel mare a cerut să se facă linişte şi s-a apropiat cu paşi rari de masa la care se află preşedintele de partid. Transfigurat, cu ochii ce stăteau să-i sară din cap, a început să debiteze cele mai stranii fraze pe care le auzisem până atunci: "Domnule preşedinte. Să ne trăiţi domnule preşedinte şi niciodată să nu îmbătrâniţi, să rămâneţi mereu şi veşnic tânăr, ca să puteţi conduce tot timpul acest judeţ" Şi, înainte ca cei din jur să înţeleagă ce se întâmplă cu adevărat, a apucat mâna idolului său, să o sărute. În replică, preşedintele i-a zis rânjind, spre deliciul asistenţei: "Ridică-te, bă, că azi nu am în program scene de astea".

România, ţara lu' State Potcovarul

Programele de Revelion prezentate de televiziunile comerciale au frizat, din nou, esteticul şi bunul simţ. În goană după audienţă, producătorii ne-au umplut casele cu manelişti, cântăreţe despuiate, scheciuri seci, artişti ce se hlizeau de parcă ar fi fost în arena circului şi obscenităţi de tot felul. Uitându-mă la Antena 1, am avut senzaţia că vedeam în reluare programul de acum un an. Aceeaşi idee tâmpită, cu manelişti şi comedianţi de mâna doua, care se scălămbăiau cu şi fără rost. Sunt convins că mulţi dintre ei nici măcar nu au habar de personajele în pielea cărora intraseră. Până şi nume sonore din folclorul popular ori din muzica uşoară românească n-au făcut excepţie. Cu toţii s-au dat în stambă, crezând că, după câteva păhărele date peste cap, telespectatorul român tot nu pricepe nimic. La fel au stat lucrurile la PRO TV. Televiziunea din Tache Protopopescu i-a scos în faţă, cum altfel?, pe State de România şi Flăcărica lui. Spectacol îndoielnic în care au fost antrenaţi şi unii artişti de la care altele sunt aşteptările. Dar când vine vorba de bani, mai ţii seama de respect sau de bun simţ? Se pare că nu, într-o societate în care adevăratele valori sunt ignorate sau chiar uitate de realizatorii programelor de divertisment. La prânz, pe 1 ianuarie, am urmărit, ca în fiecare an, concertul de Anul Nou al Filarmonicii Simfonice din Viena. După ultimele aplauze ale spectatorilor, am înţeles cât de mare este distanţa dintre România lui State Potcovarul şi Austria lui Straus, tată şi fiu. Cu indulgenţă, vreo o sută de ani.